Cei pe care ii criticam au devenit deja imuni. Isi apara pozitiile cu o incrancenare iesita din comun. Un lucru insa ii deranjează la culme: sa le spui adevarul in fata. Dar mai ales sa-l afle si altii. Cu cat stim mai multi ce fac ei, cu atat sunt mai vulnerabili.



-----
Fotografia zilei

Fotografia zilei

Klaus Iohannis

 Fotografia zilei
Tare mă tem că cel putin încă patru ani nu vom trăi sansa de a revedea instalată monarhia în România. Priviti cu mine imaginea de mai sus. Cu atentie. E de azi. Observati gratia personajului din stînga imaginii. M-am tot gîndit cum să numesc atitudinea Principesei din fotografia lui Dragos Asaftei. Am ales cuvîntul gratie, însă la fel de bine as fi putut spune frumusete, decentă, strălucire, splendoare, maiestate, lumină. Sper că nu exagerez.

Priviti-l acum si pe personajul din dreapta. Vi se pare, ca si mie, că avem un nătîng la conducerea statului? Că nu stiu cum să-i spun… Dacă l-as compara cu un personaj din Las Fierbinti, as gresi cu sigurantă. Personajele alea au personalitate. Tipul ăsta pare picat dintr-un… cerc. Mă uit în ochii lui si nu văd mai nimic. Poate doar bucuria de a fi ales presedinte, stare socantă din care pare că nu si-a revenit încă.

Au trecut 481 de zile din mandatul actulului presedinte al României!

Monarhia salvase România

Disparitia monarhiei e o victorie a comunismului. Ultima înfătisare a monarhiei dispare. Regele Mihai se stinge. E cazul să privim si să în­te­legem. În fond, e istoria noastră si s-ar putea să mai avem nevoie de ea. Măcar pentru ca­zurile rare în care ne apucă do­rinta să fim un pic mai se­riosi în fata întrebărilor pe ca­re le plimbăm prin cărti si ca­fenele, fără răspuns: ce s-a în­tâmplat? de ce suntem cum suntem? cum am ajuns aici?

Răspunsul general si definitiv ca o lespede sună asa: dis­pa­ritia monarhiei e o victorie a co­munismului. Lucrurile s-au petrecut relativ repede si du­pă acelasi model în tot Estul Europei. În­con­jurat de multă literatură proastă si amintiri con­fuze, filmul a ajuns la noi sub forma unei le­gende patetice si ghinioniste. N-a fost asa. Invazia militară sovietică a distrus, după un ca­lendar precis, bazele monarhiei. Operatia a început cu alegerile trucate din 1946, care au generat un parlament de slugi populare en­tu­ziaste. Apoi, 40 de ani de îndoctrinare au lă­mu­rit generatiile noi că monarhia e un regim de stat igrasios si criminal. La sfârsitul acestei lungi perioade de prelucrare mentală, socie­ta­tea, în aparentă victorioasă, stia ceva, în cel mai bun caz, confuz despre monarhie.

E punctul în care ar trebui să întelegem prima lectie istorică majoră care ne priveste: co­munismul a fost impus artificial, din afară si prin violentă. Consecintele lui sunt naturale, interne si consimtite.

Asta înseamnă că, în 1989, mo­narhia încetase să mai exis­te. În afara unui oftat nostalgic pe la mitinguri tot mai obosite, România nu pu­tea articula mai mult. Zvâc­netul de la începutul anilor ’90 a fost un fel de a drapa sentimente anticomuniste în simpatie promonarhică. Lu­mea de atunci întelegea cu o frustrare enormă că e nevoită să trăiască în­tr-un simulacru nou-nout si postcomunist, dar nu mai putea cupla cu realitatea mo­nar­hiei. Purtată la rever, pe drapele si în fan­tas­me colective, efigia regală nu mai avea în spa­te o omenire, o societate si, în cele din urmă, o natiune pregătită să rupă cursul istoriei. Cu alte cuvinte, faimoasa modernizare comunistă era un fapt împlinit.

De regulă, acest concept foarte la modă e apli­cat capacitătii planificate a regimurilor co­muniste de a umple tările pe care le subjugă de fabrici, betoane si băsti industriale, în loc de căciuli tărănesti. Celălalt efect e ree­du­ca­rea etică si mentală. Societatea e transferată pe un platou care dă impresia înăltimii si ilu­zia saltului într-o lume la zi cu progresul uman.

Tocmai în acest punct, care marchează esecul unei societăti programate să îsi respingă trecutul, se deschide o discutie pe care co­mu­nistii nu si-ar fi dorit-o vreodată. Altfel spus, ultimele zile ale monarhiei pot prilejui o com­paratie radicală si un bilant istoric definitiv.

Cum? Mai întâi, asezând alături cele două pietre funerare. Inscriptia de la căpătâiul co­mu­nismului spune, la o privire mai atentă, ceva foarte sec si sever. Astfel, la ora bilan­tului, comunismul e un regim care a avut la dispozitie 10 mandate parlamentare con­se­cu­tive, fără opozitie, fără presă si fără opinie pu­blică. În acest interval total securizat, regimul comunist a construit autoritar o masină na­tională de imitat industrii, a proletarizat aproape toată suflarea agrară si a scolarizat o po­pu­latie pe care a irosit-o pentru a acoperi po­zi­tiile din schema industrială cu care a acoperit tara. Rezultatul final al libertătii totale de ac­tiune pe care s-a sprijinit regimul comunist e un regres national mascat în modernizare. Progresul uman a fost exclus. Din acest punct de vedere, adevărata consecintă a regimului comunist e degradarea societătii. A ma­te­ria­lului u­man - cum le plăcea comunistilor să spu­nă.

Monarhia a avut un mandat istoric mult mai redus. După 1866, până la sfârsitul anilor ’30, când a fost sufocată de jocuri politice ter­mi­na­le, monarhia a avut la dispozitie cam 70 de ani plini. Intervalul e modest în comparatie cu maidanul pe care comunistii au zburdat, fă­ră griji si adversar. În acest răstimp, mo­nar­hia a dat României singura epocă de dezvol­ta­re autentică (1880-1920). Un sistem politic defectuos a asigurat, totusi, echilibrul si a pla­sat în constiinta publică ideea de merit. Per­soana a răsărit din adâncurile unei traditii de do­minatie colectivă si a început să se trans­forme în burghez, politician, comerciant, ar­tist, inginer si avocat. Presa a oprit alune­ca­rea în nevroză ideologică, desi a sfârsit ea în­săsi în febră partizană. Unirea din 1918 a pus în legătură provinciile separate si a devenit ac­tul fondator al infrastructurii nationale. Co­mu­nistii, care rămân în constiinta publică pe pozitia de mari constructori de infrastructură, n-au miscat un deget. Cea mai mare între­ba­re lăsată în urmă de un regim care a avut în mână toate resursele e de ce n-a construit au­tostrăzi (în afară de suta de kilometri Bu­curesti-Pitesti). Răspunsul e: pentru că nu a avut interesul. Modernizarea comunistă nu trebuia să stimuleze circulatia internă, care ris­ca să antreneze un nivel de comunicare pe­riculos.

Vechea superstitie a comunismului cons­truc­tor cade. Comunismul a fortificat în otel si be­ton cadrele unei societăti închise si a nivelat, aco­lo, o societate care urma să îi slujească pe veci. Monarhia, cu rateurile si incon­sec­ven­tele ei, a deschis drumul pe care îl căutăm si azi.



Comentarii

- Dacă acționezi cu maturitate și considerație pentru alți utilizatori, ar trebui să nu ai nici o problemă.
- Nu fi neplăcut! Demonstrează și împărtășește informațiile, înțelepciunea și umorul pe care știm că le posezi.
- Ia o parte din responsabilitatea pentru calitatea convorbirilor în care ești participant.

Vă mulțumim!


2020
martie (2)
2019
martie (3)
2018
martie (3)
mai (2)
2017
martie (6)
2016
martie (141)
aprilie (64)
mai (44)
iunie (36)
iulie (30)
august (35)
2015
martie (110)
aprilie (46)
mai (38)
iunie (65)
iulie (68)
august (69)
octombrie (116)
2014
februarie (141)
martie (102)
aprilie (72)
mai (105)
iunie (94)
iulie (50)
august (63)
2013
martie (102)
aprilie (115)
mai (88)
iunie (65)
iulie (80)
august (129)
octombrie (147)
noiembrie (132)
2012
ianuarie (149)
martie (53)
aprilie (33)
mai (40)
iunie (30)
iulie (17)
august (19)
2011
decembrie (154)
2009
ianuarie (547)
februarie (649)
martie (361)
aprilie (308)
mai (243)
iunie (362)
iulie (256)
august (170)
octombrie (150)
2008
iulie (1)
august (10)
decembrie (174)
0000