Cei pe care ii criticam au devenit deja imuni. Isi apara pozitiile cu o incrancenare iesita din comun. Un lucru insa ii deranjează la culme: sa le spui adevarul in fata. Dar mai ales sa-l afle si altii. Cu cat stim mai multi ce fac ei, cu atat sunt mai vulnerabili.



-----
Viata grea cu DNA!

Viata grea cu DNA!

laura codruta kovesi

 Viata grea cu DNA!
În saună mai e un tip. Stă de ceva vreme, picură sudoare fierbinte din el, i se prelinge din vârful nasului, din bărbie, i se scurge pe degete. Ne salutăm, m-așez și privesc în gol.

Deodată mă-ntreabă:

– Da’ dumneavoastră cât rezistați?
– Cam 10-15 minute, zic eu. 10, mai degrabă.
– Aaaa, eu rezist 20 pe puțin, face el, cu triumf în ochii bulbucați de fierbințeală.

Bărbații. Mereu gata să-și măsoare câte ceva. Preiau și continui dialogul:

– Știți că există un campionat de saună?
– Da?
– Da. La finlandezi, suedezi, ceva p-acolo. Intră câte doi și câștigă cel care rezistă mai mult.
– Foarte tare!
– Am aflat despre campionatul ăsta citind o știre cu unul care a mierlit în timp ce fierbea într-una din probe.
– Aha?
– A stat ce-a stat, din ce în ce mai roșu, pân-a plesnit.
– Ah.
– Cum ar veni, a fost victoria finală, nu? A stat pân-a dat în veșnicie.

Râde, dar cam strâmb. Mai respiră de două ori și iese. Mi se pare cam opărit, nu știu ce să zic.

****

La capătul culoarului m-așteaptă fata de la recepție. Am văzut-o când m-am întors. Apare și dispare în ritmul brasului meu leneș, o siluetă în trening albastru în picioare, la 20 de metri depărtare, apoi la 10, la 5. Mă opresc, mă ridic în picioare. Gâfâi viguros. Mișcă buzele și-i fac semn să mai stea nițel. Îmi scot dopurile din urechi și urechile de sub cască, apoi fac:

– Da?
– Aveți o Toyota Albă, mică, numărul București-nuștiucâtnuștiuce?

Mi-aș trage mucii un pic, dar mi se pare nepoliticos. Mi se pare, de asemenea, nepoliticos să stau la picioarele ei, doar în chiloți, cu apa pân-la buric și cu mucii curgând pe buza de sus. Problema e că nu știu dacă-i apă sau altceva pe buza de sus. Ceva ud e acolo, cu siguranță, și sper că-i doar apă.

Îmi trec palma peste nas și gură, gest pe care-l regret imediat. Dacă-s muci, i-am întins. Poate-i numai apă.

– Nu, zic, n-am Toyota. Eu am un Subaru negru, după care adaug, pentru că tace: un Subaru negru numărul be-nuștiucenuștiucum.
– Mh, face fata, în sfârșit, uitându-se în continuare la mine. Stă îndoită din mijloc, cu mâinile pe genunchi, și nu se ridică. De ce nu se ridică? Se uită în ochii mei sau la nasul meu? N-am ochelari, nu-mi dau seama.

Apoi privește în jur, ca și cum ar mai căuta pe cineva. În bazin nu mai e nimeni. Dau repede cu limba pe buza de sus. Nu simt nimic. Poate n-ajung. Stăm un pic așa, eu privind în sus, ea aplecată spre mine. Din difuzoare bubuie un soi de tehno franțuzesc, cules din cine știe ce radio de internet.

– De ce? întreb.
– I-a zgâriat mașina șefei.
– Acum? fac eu, fără nici o logică.
– Nu, alaltăieri, răspunde ea, și nu-mi dau seama dacă la mișto.
– Cum adică, alaltăieri?
– Păi da, alatăieri, și de atunci tot întrebăm clienții și nimeni nu recunoaște.
– Dar mașina a rămas în parcare pân-acum?
– Da.
– Adică Toyota, nu a șefei.
– Evident, zice ea, fără să fie nimic evident în chestia asta.

Se-ndreaptă de mijloc cu o mișcare fluidă, pe care o invidiez pur și simplu pentru că-i e posibilă. Eu aș fi rămas înțepenit dac-aș fi stat așa mai mult de 30 de secunde. Are-un trening-colant, mulat perfect pe curbe, și articulații încă în rodaj.

– Nu cred că-i de-aici, face ea.
– Mașina? Păi are numere de București, zic eu.
– Nu, șoferul. Nu-i de-ai noștri.

Tăcem, din nou. Ea se gândește cum o să-i spună șefei că nici ăsta nu e vinovatul. Eu încerc să traduc “de-ai noștri”. Mă las ușurel în apă, apoi mă-mping cu picioarele-n marginea bazinului. Sub apă, îmi trec din nou mâna pe față. Dacă era ceva, sigur nu mai e. Dar nu era, sigur nu.

****

Pe șezlonguri, amabilități cu necunoscuți.

– V-ascult la radio.
– Mulțumesc.
– Foarte mult îmi place.
– Da, mulțumesc. Dar dumneavoastră?
– Eu? Eu sunt avocat.
– Comercial, penal?
– Penal.
– Interesant, fac eu, înăbușindu-mi un căscat.
– Da, ne luptăm cu DNA-ul.
– Ah, da? Interesant, zic, retrezit. Și? Cum e, cam nasol, nu?
– Eh, nu-i chiar așa de rău.
– Păi DNA are rată de succes… cât, 90%?
– P-acolo.
– Deci cam pierdeți.
– Ba am mai și câștigat, să știți.
– Serios? Achitare?
– Nu, nu… Am obținut o suspendare…
– Aha, deci suspendarea se pune c-ați câștigat?
– Păi… cu DNA-ul, suspendare e victorie, să știți.

Viață grea cu DNA.



Comentarii

- Dacă acționezi cu maturitate și considerație pentru alți utilizatori, ar trebui să nu ai nici o problemă.
- Nu fi neplăcut! Demonstrează și împărtășește informațiile, înțelepciunea și umorul pe care știm că le posezi.
- Ia o parte din responsabilitatea pentru calitatea convorbirilor în care ești participant.

Vă mulțumim!


2018
martie (3)
mai (2)
2017
martie (6)
2016
martie (141)
aprilie (64)
mai (44)
iunie (36)
iulie (30)
august (35)
2015
martie (110)
aprilie (46)
mai (38)
iunie (65)
iulie (68)
august (69)
octombrie (116)
2014
februarie (141)
martie (102)
aprilie (72)
mai (105)
iunie (94)
iulie (50)
august (63)
2013
martie (102)
aprilie (115)
mai (88)
iunie (65)
iulie (80)
august (129)
octombrie (147)
noiembrie (132)
2012
ianuarie (149)
martie (53)
aprilie (33)
mai (40)
iunie (30)
iulie (17)
august (19)
2011
decembrie (154)
2009
ianuarie (547)
februarie (649)
martie (361)
aprilie (308)
mai (243)
iunie (362)
iulie (256)
august (170)
octombrie (150)
2008
iulie (1)
august (10)
decembrie (174)
0000