Cei pe care ii criticam au devenit deja imuni. Isi apara pozitiile cu o incrancenare iesita din comun. Un lucru insa ii deranjează la culme: sa le spui adevarul in fata. Dar mai ales sa-l afle si altii. Cu cat stim mai multi ce fac ei, cu atat sunt mai vulnerabili.



-----
Romania, mon amour. O iubire din care se poate muri

Romania, mon amour. O iubire din care se poate muri

Nimic din paginile pe care le citeam pe bancile scolii despre „dragostea de tara” nu se potrivea cu ce traia generatia noastra, a celor nascuti la sfarsitul razboiului. in mai toate povestile istoriei – frumoase, inaltatoare, eroice –, se putea muri (si chiar se murea) pentru tara si din dragoste de tara. Patrie, patriotism, popor… Din toate se intelegea, citindu-le, ca iubirea de tara sta mai presus decat toate celelalte forme ale iubirii. Nimeni, acolo, in paginile cartilor noastre de istorie, nu pregeta sa-si dea viata, daca tara i-o cerea. Cand nu erai luat, te duceai voluntar la razboi, cand erai declarat inapt, sufereai, exilat din normalitate si din generatia ta. Parintii isi trimiteau copiii la razboi cu inima incercanata si totusi cu surasul pe buze. Tinerii plecau la lupta cantand, spunand ca vor fi mandri sa moara „pentru tara si poporul lor”. Voievozilor, raniti in lupta cu dusmanul si tanjind sa ajunga acasa, Doamnele-mame, dupa cum bine se stie, le tranteau, in miez de noapte, poarta castelului in nas. In Primul Razboi Mondial, soldatii mureau pe patul de spital, privindu-si fericiti Regina in ochi si spunandu-i: „Sufar, dar nu conteaza – fie sa ajungi Domnia Ta imparateasa tuturor romanilor”. Ei „imparateasa” Maria se intreba: „De ce trebuie sa se lase ei ucisi ca sa-i carmuiesc eu pe cei multi, intr-o zi pe care oamenii acestia simpli, probabil, nu vor trai s-o vada? De ce?”.
1 Disparitia patriei. Intr-adevar, de ce? Ei de ce pentru noi toate lucrurile acestea trimiteau la o lume ireala, cu feciori neverosimil dispusi sa moara si cu mame indurerate, dar mandre de copiii lor pierduti in razboaie? De ce scenariul patriotismului devenise pentru noi un basm, iar perspectiva sacrificiului un nonsens? De ce iubirea de tara nu mai putea trece dincolo de acea „dragoste de invaluire”, despre care vorbea un filozof roman 2 si in care nu era loc decat pentru amintirile copilariei, mirosul colbului de pe ulita satului, mesele sarbatoresti in familie, nucul din curtea casei, cainele care te-ntampina de cum deschideai poarta… tara, in schimb, patria mare, temeiul venit din noaptea istoriei si care ne unise intr-un tarziu pe toti ca natiune, disparuse din gestiunea patriotismului. Pur si simplu nu mai era, se topise, se strecurase intr-o abstractie, care se rezuma la o lectie searbada si mincinoasa de manual, in care locul voievozilor, al domnilor si-al reginelor il luase acum Partidul. S-ar fi putut indragosti cineva de el? Cum ar fi fost sa te inchipui, in timp ce-ti dadeai ultima suflare, privindu-l pe Gheorghiu-Dej in ochi? Te puteai imagina pe un pat de spital, ranit in batalie, si tinut, cald, de mana de catre tovarasa Ana Pauker? Sau de catre Ceausescu-cel-gangav? Dar din idila patriotismului disparuse si celalalt personaj, Poporul, care incetase de mult sa mai fie subiectul suveran al propriei sale istorii. Sentimentele oamenilor se opreau la gardul ograzii. „Iubirea de neam”, imputinata, nu trecea dincolo de cercul familiei si de o mana (nesigura si ea) de prieteni. Necum sa prinda in imbratisarea ei cateva milioane de romani, mandri de patria lor si de istoria ei. Tot ce ne mai unea era umblatul bezmetic de la o coada la alta, instinctul vanatorii devenit cu atat mai acut cu cat saracia era mai mare. Caci poporul ajunsese o adunatura de nefericiti care „socializau” mai ales in „sedinte de partid” si care comunicau turnandu-se unii pe altii la Securitate. Cum sa obtii o natiune articulata dintr-o gloata dresata prin teroare sa raspunda la discursul Minciunii? Oamenii se detestau privindu-si unii in altii propria precaritate. Ne uneau competenta vaietului si plansul de mila. Ei un anumit fel, specific doar noua, de a trai suferinta in imponderabilul ei, luand-o oarecum peste picior. Din acest „haz de necaz”, care devenise o tehnica de supravietuire, a iesit, daca nu o forma noua de patriotism, cel putin cea mai bogata colectie de bancuri din istoria romanilor. Ne refugiaseram in bascalie. Oricum, eram tare departe de acea stranie alchimie care se petrece in sufletul nevazut al unei tari, gratie careia oamenii pot sa-si dea viata unul pentru altul, si toti, pentru o cauza comuna. Ne puteam iubi unii pe altii cel mult asa cum se iubesc intre ei paraliticii intr-un spital. Deveniseram fatalisti si nu credeam decat in jocul ininteligibil al Istoriei. Adevarul era ca ni se cam furase tara si ca ne-aleseseram cu gandul ca totul se petrecea peste capetele noastre. Dar de ce, in mod paradoxal, tineam la viata noastra urata, cenusie si grea? Banuiesc ca, neexistand nici o cauza mareata, n-aveam pentru ce sa „ne-o dam”. Ei tocmai fiindca n-aveam pentru ce sa ne-o dam, ea era urata, cenusie si grea. De altfel, un popor in care nimeni nu mai e dispus sa moara e in mod sigur bolnav. Iar noi nu mai eram dispusi sa murim.
Regina Maria: madonizarea Romaniei. Ca patriotismul pune in joc un erotism sublimat se vede limpede din faptul ca mai toate alegorizarile tarii se fac nu prin raportarea la un barbat, erou intemeietor si „parinte al patriei” (pater), ci la o femeie considerata ca inspiratoare, iubita imaculata si sacra („madonizare”). Deja atenienii lui Pericle isi reprezinta Cetatea sub forma unei fecioare marete, zeita Athena Parthenos (statuia ei, inalta de zece metri, facuta din aur si fildes, strajuia sala mare a Parthenon-ului), fiica insasi a marelui Zeus, asa cum, la cestalalt capat al istoriei, Statuia Libertatii (1886) este si ea un feciorelnic colos feminin, inalt de patruzeci si sase de metri. Simbolul national al Republicii Franceze este o femeie (Marianne), infatisata cu o cocarda tricolora si cu boneta frigiana, tot asa cum, in celebrul tablou al lui Delacroix, „Libertatea conducand poporul” este infatisata de o femeie cu sanii goi. Toti romanii cunosc, prin supraexpunere in manuale, faimoasa Romanie revolutionara a lui Rosenthal 3. Numai ca in istoria patriotismului romanesc s-a intamplat ceva deosebit: in preajma nasterii Romaniei Mari, noi am avut parte nu doar de o reprezentare feminina a patriei – intruparea unei alegorii intr-o sculptura sau pictura –, ci si de o femeie in carne si oase trecuta, ca regina, printr-un proces de „madonizare”: Regina Maria. In istoria eroticii europene, madonizarea reprezinta cea mai inalta spiritualizare a iubirii. Este forma pe care o imbraca amour courtois, iubirea cantata de poetii provensali (de trubaduri), incepand cu secolul XII, in societatea restransa a nobilimii din sudul Galiei. Ea era courtois, „de curte”, pentru a distinge sentimentul inaltator si suav al iubirii nobiliare de cel frust, grosolan si expeditiv al targovetului, care practica iubirea copulativa menita procreatiei in carne. 4 Iubirea curteneasca decanteaza sentimentul si merge atat de departe, incat termina prin a-l desprinde de satisfacerea carnala a dorintei. Iubirea devine in felul acesta un motor spiritual care a rupt total comertul cu trupul. Pentru a se mobiliza, idealul cavaleresc are nevoiede un impuls erotic, asa incat el porneste de fiecare data de la o femeie care-l inspira. Numai ca aceasta trebuie sa ramana neatinsa (adesea doar imaginata, nici macar cunoscuta), pastrata, pentru un timp nedefinit, drept sursa nesecata a unor fapte marete; purtata, asadar, de-a lungul si de-a latul lumii, pe modelul Sfintei Fecioare, ca donna angelicata. Caracteristic acestei „iubiri credincioase” este faptul ca investitia afectiva se face intr-o persoana unica, pamanteasca si de sex opus, dar care, prin concentratul ei spiritual si prin intangibilitatea ei, apartine unui spatiu transcendent si divin. Mecanismul indragostirii continua sa existe, adica el presupune un inceput – aparenta frumoasa –, numai ca respectul purtat fiintei iubite este atat de mare, incat indragostitul isi mobilizeaza toate resursele psihice pentru a celebra, scotand-o din lumea tangibila, splendoarea imaculata a iubitei. La noi, exact asa s-a petrecut in realitate, odata cu intrarea Romaniei in Primul Razboi Mondial, cand Regina Maria, „mama ranitilor”, a fost supusa unui proces de madonizare declansat de acei feciori care-si lasasera mamele si sotiile acasa, inlacrimate si mandre deopotriva. Maretia Reginei a fost aceea de a fi „coborat” printre soldati, dand un continut palpabil erosului sublimat al patriotismului si intrupand dintr-odata, intr-o persoana, fantasma inalt erotica a alegoriilor patriotice traditionale. In locul unui tablou alegoric atarnat pe peretii spitalului, in locul portretului unui rege abulic (care a cam exasperat-o pe regina de-a lungul razboiului), soldatii aflati pe paturile de spital s-au pomenit in preajma lor cu o fiinta de lumina de o frumusete ireala. Stand langa paturile ranitilor, luand in mana ei mana muribunzilor, privindu-i in ochi („Zilele acestea m-am aplecat peste atatea paturi si am privit in atatia ochi, si toti ma urmaresc la fiecare miscare, de cum ma intorc ii simt asupra mea, sute si sute…” – 12 septembrie 1916), aceasta femeie, cu tinuta ei covarsitoare, imbracata in uniforma de infirmiera, transforma chipul mortii si al suferintei in imaginea unui inger alb care iradia bunatate si iubire. (Un soldat, „in stare sa stea in capul oaselor in pat, s-a uitat bine la mine, apoi a spus foarte simplu: «Acum, ca v-am vazut, nu ma mai doare nimic».” – Jurnal, p. 142) Citind Insemnarile ei si marturiile contemporanilor, putem capata o vaga idee despre magnetismul extraordinar al Reginei, despre forta ei de seductie iesita din comun careia nimeni, de la Clemenceau la tarul Rusiei, nu-i putuse rezista. „Spiritul e totul” obisnuia sa spuna. Adevarul e ca „Romania Mare” devenise, prin asociere cu statura reginei, o iubita personificata, o fantasma sublimata gratie careia te puteai instala in orizontul unui ideal. Prin unicitatea acestui personaj feminin, patriotismul specific spatiului european a primit pesemne ultima sa tusa romantica. Acestei femei, care a refuzat perspectiva infrangerii chiar si atunci cand din Romania nu mai ramasese, neocupata, decat o bucata de pamant, i se datoreaza, prin exaltarea componentei sale sublimat-erotice, culminatia sentimentului patriotic in Romania. Totul, dupa ce rolul ei activ pe scena publica s-a stins, a inceput sa se degradeze. in deceniul al patrulea, patriotismul, cand nu se transforma direct in nationalism furibund, intrand pe mana unor fanatici care fac din crima politica un alibi pentru salvarea patriei, decade pana la a deveni o tema demagogica in discursul politicianist.
Iubire din care se poate muri . Romanii, ca popor, isi dadusera de trei ori viata „pe altarul patriei”, stiind ca au ceva de cucerit sau de aparat: prima oara sub Carol I, cand trebuia castigat, odata cu independenta, statutul de natiune moderna sub forma Regatului Romaniei; a doua oara, cand, sub magnetismul Reginei Maria, patriotismul a devenit acel scenariu erotic sublimat de care am vorbit, iar „Romania Mare”, fantasma iubitei care trebuia sa prinda corp. A treia oara, cand au trecut Prutul si au facut greseala de a nu se fi oprit la Nistru. Reprezentantii generatiei interbelice au afirmat in mod constant ca, odata cu nasterea Romaniei Mari, romanii se eliberasera pentru prima oara de idealul patriotic al „intregirii neamului” si ca, de-acum, energiile lor se puteau concentra in directia continuarii modernizarii incepute la sfarsitul secolului al XIX-lea. Deviza patriotismului devine acum „sincronizarea”, care presupunea punerea la pas cu institutiile si practicile economico-sociale ale Occidentului. Semnificativ este faptul ca patriotismul isi modifica substanta si directia: de-acum, de cucerit nu mai era un teritoriu geografic, ci o configuratie spirituala si un comportament. Modificandu-si suportul de evolutie – de pe unul material si politic pe unul spiritual –, patriotismul continua sa fie o forma de cucerire, dar de astadata nu de teritorii si de forme de guvernare, ci de valori: mai intai valori obtinute prin import si imitatie (o etica a muncii, un ideal de eficacitate si bunastare, de morala sociala, de educatie etc.), apoi valori obtinute prin „mutatie estetica” (Eugen Lovinescu), exprimand forme de creativitate autonoma si de aport original la spiritul Europei. „Patriotismul teritorial” mai cunoaste, cum spuneam, o ultima tresarire cand, in al Doilea Razboi Mondial, dupa Dictatul de la Viena, se moare pe frontul de Est cu gandul la redobandirea Basarabiei si a Bucovinei. Apoi, dupa razboi, are loc prima forma de viol istoric. Apare religia rafuielii de clasa si, pe poarta dintr-odata larg deschisa de dez-unirea prin ura, patriotismul este evacuat din tabloul sentimentelor natiunii romane. Cei ajunsi in varful puterii, avand complexul ilegitimitatii, isi urau poporul care, la randul lui, constient de raptul istoric care se petrecuse, ii ura. Am avut revelatia acestei uri reciproc impartasite, atunci cand, trecut de jumatatea vietii pe care-o traisem intr-o societate pustie afectiv, m-am pomenit pe neasteptate in mijlocul unei multimi care fremata de iubire. Asta s-a petrecut cu ocazia vizitei Regelui Mihai I, in ziua de Pasti a anului 1992. Se intamplase atunci ceva ce nici un roman nu mai apucase sa vada: se pare ca jumatate din populatia Bucurestiului iesise in duminica aceea pe strazi si insotise, de la Arcul de Triumf pana la biserica Sfantul Gheorghe, mangaind-o, masina in care se afla regele. Mi-am amintit atunci, prin contrast, convoiul prezidential care trecea, in anii '80, pe strada incremenita. Am revazut siluetele trecatorilor obligati sa stea pe loc si tintuiti sub privirile iscoditoare ale haitelor de paza care se insirau de-a lungul trotuarelor Caii Victoriei. Niciodata unui conducator comunist nu i se mangaiase, cu trupurile oamenilor, masina care il purta. Pentru ca nimeni nu se putea apropia de el si nimeni nu se recunostea in el. Pentru ca nimeni nu il iubea. Atunci am inteles ca patriotismul, ca orice forma de iubire, presupune intalnirea a doua „fiinte” (entitati) intr-un sentiment pozitiv, pe teritoriul increderii reciproce. Altfel spus, ca patriotismul reprezinta un scenariu erotic sublimat.
Conducatori si condusi. Firul patriotismului s-a rupt, asadar, dupa razboi. Oroarea violului istoric care a urmat a fost cu atat mai mare, cu cat victima siluita trebuia sa mimeze, pe tot parcursul violului, o satisfactie deplina. Apoi, dupa deturnarea revolutiei din decembrie 1989, violul s-a repetat, dar intr-un scenariu grotesc: n-au mai existat, perpetuate, teroarea si crima, pentru ca Patria care trecuse dupa ’90 pe celalalt mal al istoriei purta toate insemnele experientei pe care le facuse inainte. Fuseseram idiotizati, marcati cu fierul rosu al supunerii. De asta data, Romania a fost violata en douceur, obisnuita fiind deja cu exersarea discretionara a puterii. Violarea a luat forma unei siluiri perverse, participativ-democratice. Victima ignoranta, ea a fost mai degraba abuzata. 5 Inclin sa cred ca in scenariul iubirii de tara, dintre cei doi parteneri – conducatorul ales si cei care se lasa condusi –, rolul decisiv il are cel dintai. in prima instanta, cand e vorba de un nou conducator, poporul spera. El nu crede inca si nu se livreaza celui care conduce, mai inainte de a se convinge ca acesta are totul de dat. Un sef de stat – ca orice lider de altfel – ii modeleaza pe cei condusi in functie de putinta lui de a se investi in ei. intr-un fel, el da tonul istoriei. Ceilalti nu fac decat sa-l accepte sau sa-l respinga, placandu-le sau nu melodia propusa de el. Adevarul e ca fiecare lider are poporul pe care-l merita si este urat sau iubit in functie de parcursul comun pe care-l propune celorlalti. Aspirand sa conduca, el trebuie sa demonstreze ca a uitat de sine si ca viata lui este una integral daruita. E ceva neomenesc in fiinta adevaratilor conducatori, ceva care ii scoate din sfera aspiratiilor obisnuite, a vanitatilor sau placerilor lumii. Functia ii modeleaza atat de tare, incat ei termina prin a deveni o functie: aceea de a con-duce, adica „de a-i duce pe toti laolalta” catre un bine care este al tuturor. Fara aceasta contopire pe un drum comun nu se naste iubirea de tara si un popor nu are nici ce pierde, nici ce apara. Patriotismul este o functie a contopirii intre conducator si condus pe drumul catre un bine comun. Expresia „poporul meu”, pe care o foloseau in mod frecvent Carol I sau Regina Maria, nu avea un sens de posesiune, ci de identificare patimase cu „obiectului muncii” lor. Carol era un fanatic al functiei sale de daruitor suveran. Ascultati cum il descrie Regina Maria pe „unchiul”, cum il numea ea pe fratele tatalui lui Ferdinand: Regele Carol al Romaniei era o figura cum in ziua de azi foarte rar se mai vede: un om care traia numai si numai pentru datoria si munca lui. Acestea il absorbeau intru totul – nu avea nici o slabiciune, cu exceptia unei anumite vanitati naive [...]. Aceasta il facea uman, altfel ar fi fost aproape impotriva firii, fiindca nu avea nici o patima, nici un viciu, nici o dorinta, nici o slabiciune – doar munca, munca, munca, din cea mai austera si coplesitoare. [...] Era de fier, simplu, sobru in vorbire, gusturi, obiceiuri, aproape un calugar, in fond.
6 Am afirmat odata ca cel mai mare roman din istoria noastra a fost un neamt: Carol I. Patriotismul nu se masoara in procente etnice, ci in eficacitatea gesturilor facute in folosul unei natiuni. Neamtul Carol sau englezoaica Maria au fost mai romani decat romanii aceia „neaosi” care s-au perindat pe scena tarii, vorba lui Iorga, dotati „cu falci puternice si gheare de otel”.
Patriotismul de corectie Generatia care a preluat puterea dupa 1990 sta deasupra noastra de douazeci si cinci de ani, cu falcile si cu ghearele ei. Este formata din romani abili, experimentati, imbatraniti in rele si pregatiti sa predea generatiei tinere de politicieni stafeta Raului. Din ghearele lor de otel se zice ca, pe 16 noiembrie, ne-am fi luat tara inapoi. Dar n-o putem lua cu-adevarat, daca nu vom recupera si cuvintele confiscate candva: cele ce vorbesc de o dragoste din care se poate muri; cuvintele acelea pe care, cu sensurile lor mutilate si evacuate de Istorie, le plimbam de ani si ani in discursul public – si prin vietile noastre – ca pe niste pastai goale. Cu aceste cuvinte – „patrie”, „patriotism”, „popor” –, golite intre timp de sens, s-a trezit in fata, ca o enorma provocare comunitara, generatia nascuta in anii ’90. Va sti ea oare sa mai faca ceva cu aceste vocabule vide? Sa le umple cu un rost si sa le ancoreze de o tara din dragoste de care se poate muri? Nu mai suntem confruntati astazi cu un razboi de „intregire a neamului”, ci cu unul de recuperare a valorilor umaniste – selectate de cultura Europei vreme de peste doua milenii. (De aceea tara noastra a fost si vrea sa redevina una europeana.) Valori pierdute apoi, dupa 1945, in doar cateva decenii. De-atunci, in locul adevarului a trecut minciuna spusa in fata, in locul muncii oneste au aparut abuzul si furtul, locul urbanitatii l-a luat mitocania, invidia si ura au luat locul admiratiei, delatiunea pe cel al solidaritatii, locul caintei l-a luat perseverarea in crima si in sacrilegiu. Va sti oare noua generatie sa inventeze un patriotism de corectie, unul care sa readuca Romania la valorile vechii Europe? Samanta acestui patriotism a fost aruncata in Piata Universitatii exact in urma cu douazeci si cinci de ani. Atunci a fost redescoperita acea forma a iubirii din care se poate muri. Din ea a rodit sloganul de pe 16 noiembrie „ne-am luat tara inapoi”. El sta, intr-o oglinda a istoriei, fata in fata cu acel „vom muri si vom fi liberi”, strigatul celor care, in decembrie 1989, chiar au murit – beti de manie, de disperare si din dragoste pentru tara pierduta. Dupa douazeci si cinci de ani ne-am adus aminte, in sfarsit, ca le datoram ceva. Gabriel Liiceanu
1 Maria, Regina Romaniei, Jurnal de razboi 1916-1917, Humanitas, Bucuresti, 2014, traducere din engleza de Anca Barbulescu (editie ingrijita de Lucian Boia), p. 129. 2 Vezi „dragostea de invaluire” si „dragostea de alegere” in Alexandru Dragomir, Crase banalitati metafizice, Humanitas, Bucuresti, 2004 (editie ingrijita de Gabriel Liiceanu si Catalin Partenie), p. 33. 3 Pictorul primei Romanii alegorice, executate la Paris in 1850, era un evreu ungur emigrat la Bucuresti si care adera, in stilul pasionalitatii romantice, la cauza pasoptistilor romani. Modelul sau, imaginea „tipica” a tarancii romance, imbracata in bluza taraneasca, cu o salba de aur la gat si tinand pe umar un steag romanesc, este scotianca Marry Grant, sora consulului englez la Bucuresti, considerata prima ziarista romanca, revolutionara pasionata si ea, care va deveni, sub numele de Maria Rosetti, sotia lui C.A. Rosetti. 4 Am scris mai mult despre acest subiect in Despre seductie (Trei eseuri, Humanitas, Bucuresti, 2013), capitolul Amour courtois. Madonizarea femeii, pp. 197-201. 5 Vezi, intr-o formidabila alegorie, si scena violarii „Revolutiei Romane” (Fata-cu-picioare-lungi, femeia gigantica, usor idioata, de la Circul de Stat) la Mircea Cartarescu, Orbitor. Aripa dreapta, Humanitas, Bucuresti, editia a II-a, 2007, p. 225. 6 Regina Maria, op. cit., p. 73.

Comentarii

- Dacă acționezi cu maturitate și considerație pentru alți utilizatori, ar trebui să nu ai nici o problemă.
- Nu fi neplăcut! Demonstrează și împărtășește informațiile, înțelepciunea și umorul pe care știm că le posezi.
- Ia o parte din responsabilitatea pentru calitatea convorbirilor în care ești participant.

Vă mulțumim!


2019
martie (3)
2018
martie (3)
mai (2)
2017
martie (6)
2016
martie (141)
aprilie (64)
mai (44)
iunie (36)
iulie (30)
august (35)
2015
martie (110)
aprilie (46)
mai (38)
iunie (65)
iulie (68)
august (69)
octombrie (116)
2014
februarie (141)
martie (102)
aprilie (72)
mai (105)
iunie (94)
iulie (50)
august (63)
2013
martie (102)
aprilie (115)
mai (88)
iunie (65)
iulie (80)
august (129)
octombrie (147)
noiembrie (132)
2012
ianuarie (149)
martie (53)
aprilie (33)
mai (40)
iunie (30)
iulie (17)
august (19)
2011
decembrie (154)
2009
ianuarie (547)
februarie (649)
martie (361)
aprilie (308)
mai (243)
iunie (362)
iulie (256)
august (170)
octombrie (150)
2008
iulie (1)
august (10)
decembrie (174)
0000