Cei pe care ii criticam au devenit deja imuni. Isi apara pozitiile cu o incrancenare iesita din comun. Un lucru insa ii deranjează la culme: sa le spui adevarul in fata. Dar mai ales sa-l afle si altii. Cu cat stim mai multi ce fac ei, cu atat sunt mai vulnerabili.



-----
Povestea incredibila a unei buzoience inchisa pe nedrept

Povestea incredibila a unei buzoience inchisa pe nedrept

daniela_65205900 Povestea incredibila a unei buzoience inchisa pe nedrept
daniela_65205900
Buzoianca Daniela Tarau a facut puscarie, nevinovata, ca urmare a unui lant de erori judiciare deschis in 2000 de o ancheta a procurorului Cristian Panait. Dupa 15 ani de procese, la CEDO si in tara, a obtinut recunoasterea erorii judiciare. Azi isi da doctoratul in sistemul penitenciar romanesc la Academia de Politie. Daniela Tarau, condamnata la 3 ani si 3 luni de inchisoare cu executare in urma unui rechizitoriu realizat de procurorul Cristian Panait, a castigat procesul cu statul roman la CEDO si a fost declarata nevinovata in martie 2015, dupa rejudecarea cazului sau. APADOR-CH, care a sprijinit-o pentru procesul la CEDO, a publicat marti un interviu cu Daniela Tarau, acum in varsta de 43 de ani, doctorand in sistemul penitenciar la Academia de Politie. In vara anului 2000, Daniela Tarau, originara din Buzau, s-a angajat la o firma care promitea ca gaseste de munca la romani in strainatate. Dalil Exim M&M Dim SRL copiase numele de la o alta firma si era, dupa cum scrie APADOR-CH, "o teapa". A fost angajata de proba, ca secretara. In februarie 2001, Daniela Tarau a fost acuzata de inselaciune si arestata preventiv. A stat in arest 1 an si 9 luni, timp in care a fost condamnata la 3 ani si 3 luni cu executare (in procesul de fond), apoi la 3 ani si 3 luni cu suspendare, in recurs. A fost eliberata in noiembrie 2002, ca urmare a acceptarii unui recurs facut la masura arestarii preventive. Ulterior, cu ajutorul APADOR-CH, a depus plangere la CEDO pentru durata excesiva a arestarii si pentru incalcarea dreptului la un proces echitabil. A castigat in 2009 iar in 2010 a inceput rejudecarea cazului ei. Dupa patru ani, in martie 2015 Daniela Tarau a fost declarata nevinovata. Acum, aceasta a acordat un interviu pentru APADOR-CH in care povesteste intalnirea cu procurorul Panait, prin ce a trecut in sistemul penitenciar si ce planuri de viitor are. "A doua zi am avut intalnirea cu procurorul Panait. Niste ore bune m-am straduit sa dau o declaratie. In prima faza imi solicita sa scriu ceva anume. I-am zis ca nu pot sa scriu ce nu stiu. Imi cerea sa scriu ca ala a facut si a dres, ca stiam ca firma e fantoma, ca stiam ca e o inselatorie... nu stiam, de unde sa stiu?! Si ca daca scriu asta maine sunt acasa. Declaratia o scria Panait. Se enerva, rupea foaia de cate ori nu voiam sa zic ce voia el. Se tot ridica de pe scaun. Perceptia mea despre un reprezentant al statului era ca trebuie sa fie un om linistit, care sa stea pe scaun si sa ma asculte. Dar el nu era asa". "Poate era o tactica?", este intrebata Daniela Tarau, care raspunde: "Si cand imi spui ca ma arunci pe geam tot tactica era? Atunci avocatul meu (angajasem intre timp unul) a pus piciorul in prag si a spus ca nu mergem mai departe daca continua asa. Ce, traim pe vremea lui Stalin? Panait a cedat, a scris declaratia in maniera in care trebuia, din punctul meu de vedere, nemultumit, si a plecat la procurorul sef de sectie (era Chiujdea pe vremea aia), cu declaratia mea. Inainte de a pleca din birou s-a intors de doua ori din usa, precum Colombo, asa, parca nehotarat, si m-a intrebat: ma tu esti sigura ca lucrurile stau cum ai zis? A plecat si a durat o vesnicie pana s-a intors cu mandatul de arestare. Mi-a spus: ti-am dat doar 5 zile, adica un mandat scurt, si-ti dau posibilitatea sa te gandesti la ce ti-am spus. Si mi-a urat la multi ani, ca era chiar ziua mea. Nu uit tonul ala, pentru ca suna cumva ..." "Eram la Rahova cand am aflat de sinuciderea procurorului Panait. Mi-a fost mila de el. Ca a fost fraier. L-am vazut de doua ori in viata, dar m-a marcat comportamentul si atitudinea lui. Ce mi-a facut el mie... bine, nu a fost singurul vinovat. Nu pana la capat. Au fost atatea instante care au verificat si puteau sa repare greseala lui initiala, dar nu a facut-o nimeni. L-am iertat demult. Dar nu pot sa uit". In interviul ce urmeaza veti afla cum poti intra nevinovat la puscarie, cum e viata dincolo de gratii si cum poate fi mai rau dupa ce iesi din inchisoare, stigmatizat permanent pentru o fapta pe care nici macar nu ai comis-o. Procesul: Angajat de proba, suspect de serviciu Povestea a inceput in vara lui 2000, cand Daniela Tarau, originara din Buzau, isi cauta de lucru in Bucuresti. A aflat dintr-un anunt la ziar ca o firma recruta forta de munca pentru strainatate. Dalil Exim M&M Dim SRL nu avea niciun contract cu companii din afara, iar numele il copiase de la o alta firma, care se ocupa cu plasarea fortei de munca in strainatate. Pe scurt, era o teapa. Dar femeia nu avea de unde sa stie asta. Ea si alti 60-70 de oameni care au venit de buna credinta, dupa ziar, ca sa-si depuna dosarele la firma si sa ajunga sa munceasca in Israel. A fost angajata de proba, ca secretara, la firma care-i inducea in eroare pe oameni. Rep: „Asociere cu grup infractional in vederea savarsirii de inselaciuni”, a zis procurorul despre angajarea dumneavoastra la firma. Cum a fost in realitate? Daniela Tarau: „La vremea respectiva nu aveam posibilitatea sa verific daca firma era in regula sau nu. Nu era ca acum cu Internetul. Ei mi-au propus sa lucrez la ei sa fac secretariat. Stiam sa lucrez pe calculator, corespundeam unui profil cautat de ei ca secretara. Colaborarea mea cu ei a fost extrem de scurta, cam trei saptamani in luna iunie 2000. Apoi am facut o criza de fiere si m-am internat in spital, unde pe 7 iulie am fost operata. Au urmat opt luni de convalescenta petrecute la tara la ai mei. In asta consta fapta mea, 3 saptamani cat am lucrat ca secretara. Nu faceam aproape nimic, le explicam oamenilor ce face firma. Facturile si chitantele le taia un asociat care si-a si asumat ulterior fapta integral. Eu nu am semnat nimic, nu am luat niciun ban, nici macar salariu, ca eram in perioada de proba. R: Si cum s-a aflat ca era de fapt o teapa? D.T.: In august 2000, cand primii oameni au asteptat in zadar, cu bagajele, la usa firmei, sa fie dusi la munca in Israel. Prejudiciul din dosar a fost calculat la 17.000 de dolari si doua cruci de piatra – unul din asociati a vrut sa le faca cruci parintilor si a acceptat plata in natura de la un client. Au fost 62 de pagubiti in total. In proces au ramas numai 44, pentru ca unii nu au depus plangere. 44 de capete de acuzare de care m-au acuzat si pe mine, desi nu avusesem legatura cu majoritatea dintre ei. R: Cu ceva v-au agatat, totusi, cu ce? D.T.: Una dintre persoanele pagubite, Veronica Gori (cu dubla cetatenie romana si ucraineana), vazand ca prin firma Dalil merge greu, m-a rugat sa o ajut sa plece la munca in Italia, unde spera sa-si opereze copilul care avea o problema de sanatate. Eu cunosteam pe cineva care obtinea contracte de munca cu viza aferenta si asa am devenit intermediar. Eram deja in spital cand s-a intamplat asta, si nu a avut legatura cu firma. Am semnat o chitanta de mana prin care serveam drept intermediar in relatia dintre Veronica Gori si Constatin Gheorghe, care a primit de la ea 1000 de dolari ca s-o ajute sa plece in Italia. Eu nu am primit niciun ban din respectiva tranzactie, in schimb Veronica a plecat in Italia de unde de altfel nu s-a mai intors, pentru ca in cei 15 ani de procese nu a mai gasit-o nimeni. Dar inainte de plecare ea s-a numarat printre cei 44 care au depus plangeri in procesul firmei Dalil, si impotriva mea. R: Acum ati mai semna o astfel de chitanta, stiind ce ati tras de la ea? D.T.: Acum nici mama daca m-ar ruga n-as mai semna o chitanta ca aia. A fost mult prea mult ce s-a intamplat. Am fost un balast aruncat de colo-colo in procesul asta. Nimeni nu a vrut sa vada ca in cazul meu nu fusese nicio inselaciune. Semnasem o chitanta de imprumut, fara data de restituire, pe numele meu, in care ma angajam ca-i dau banii inapoi daca nu poate sa plece in Italia. Nu am pretins ca eram altcineva. Definitia infractiunii de inselaciune cuprinde intentia si calitatea mincinoasa. Unde e calitatea mincinoasa, unde e intentia? Pentru banii aia Veronica a primit ce a solicitat, dovada ca nu a mai gasit-o nimeni. Procurorul Panait a fost singurul care a incercat s-o caute, dar nu a mai gasit-o nimeni niciodata. R: Cum a fost intalnirea cu procurorul Panait? D.T.: In februarie 2001, la sase luni dupa ce iesisem din spital si nu mai avusesem nicio legatura cu firma – nici nu stiam ca cei doi asociati fusesera arestati deja din luna august 2000 – am primit acasa, la Lunca, o citatie sa ma prezint ca martor la Sectia 3 de Politie. Am venit la Bucuresti in aceeasi zi in care trebuia sa ajung la doctor la control. Operatia nu mi se inchisese si continua sa-mi faca neplaceri. Nu aveam avocat, m-am dus de buna credinta ca martor. Locotenent Cristina Iorga mi-a explicat de ce sunt acuzata, ca sunt data in urmarire locala din august 2000. Dar pe mine nu ma cautase nimeni. Citatia fusese emisa ca martor abia in ianuarie 2001. Mi-a luat probe de scris, nu mi s-a adus la cunostinta nimic, am aflat si eu seara cand s-a emis ordonanta de retinere. M-a intrebat despre firma, despre rolul meu, al celorlalti, ce am facut eu acolo. Am scris ce am facut, ce n-am facut, ca m-am imbolnavit si tot restul. Seara au emis ordonanta de retinere. Toata ziua l-au cautat pe procurorul Cristi Panait la telefon, l-au gasit si intr-un tarziu a venit si un avocat, Gabriel Stoian, din oficiu, a citit declaratia mea a semnat-o si a plecat. Mi-a zis – „Bai, n-au ce sa-ti faca, maine esti acasa!”. A doua zi am avut intalnirea cu procurorul Panait. Niste ore bune m-am straduit sa dau o declaratie. In prima faza imi solicita sa scriu ceva anume. I-am zis ca nu pot sa scriu ce nu stiu. Imi cerea sa scriu ca ala a facut si a dres, ca stiam ca firma e fantoma, ca stiam ca e o inselatorie… nu stiam, de unde sa stiu?! Si ca daca scriu asta maine sunt acasa. Declaratia o scria Panait. Se enerva, rupea foaia de cate ori nu voiam sa zic ce voia el. Se tot ridica de pe scaun. Perceptia mea despre un reprezentant al statului era ca trebuie sa fie un om linistit, care sa stea pe scaun si sa ma asculte. Dar el nu era asa.” R: Poate era o tactica? D.T.: Si cand imi spui ca ma arunci pe geam tot tactica era? Atunci avocatul meu (angajasem intre timp unul) a pus piciorul in prag si a spus ca nu mergem mai departe daca continua asa. Ce, traim pe vremea lui Stalin? Panait a cedat, a scris declaratia in maniera in care trebuia, din punctul meu de vedere, nemultumit, si a plecat la procurorul sef de sectie (era Chiujdea pe vremea aia), cu declaratia mea. Inainte de a pleca din birou s-a intors de doua ori din usa, precum Colombo, asa, parca nehotarat, si m-a intrebat: ma tu esti sigura ca lucrurile stau cum ai zis? A plecat si a durat o vesnicie pana s-a intors cu mandatul de arestare. Mi-a spus: ti-am dat doar 5 zile, adica un mandat scurt, si-ti dau posibilitatea sa te gandesti la ce ti-am spus. Si mi-a urat la multi ani, ca era chiar ziua mea. Nu uit tonul ala, pentru ca suna cumva … R: Si dupa cele 5 zile? D.T.: Au urmat inca 25, apoi prelungiri din 30 in 30 de zile. In total 21 de luni de detentie. In primele zile inca mai credeam ca e o greseala, ca-si vor da seama si voi pleca acasa. M-a dus in eroare faptul ca procurorul Panait s-a intors de doua ori din usa, ca si cand el chiar voia sa afle adevarul. Nu am aflat niciodata de ce. Ancheta: ce se intampla cand judecatorii dispun fara sa fi citit dosarul R: Si totusi, cat ati stat in arest si pe perioada procesului nu v-a mai intrebat nimeni nimic? D.T.: In toata perioada asta am dat numai doua declaratii – in fata lui Panait si a politistei Iorga Cristina. In perioada de retinere nu a fost facut absolut nimic in ancheta. Prin avocati s-au formulat sute de cereri – de probatoriu, de confruntari, plangeri penale, petitii, memorii, revocari de masura, inlocuiri,… nu mai stiu ce n-am facut. Initial aveau o forma si continut serioase, dupa ceva timp, vazand ca nu se face nimic, au inceput plangerile, impotriva procurorilor. Toate ordonantele procurorului, de prelungire a duratei arestului, sunt identice. Nici macar o virgula in plus sau minus – toate sunt cu gravitatea deosebita a faptei si prejudiciul cauzat. Argumentele procurorului erau mentinute si de instanta, cu o verificare sumara. La audierile martorilor la instanta de fond, de exemplu, declaratiile sunau asa: . Nu au fost intrebati macar o data de judecator sa povesteasca inca o data. Dadusera o declaratie in fata procurorului si atat, era suficient. Am recuzat judecatoria, tribunalul, curtea, la un moment tenta plangerilor se dusese intr-un registru pamfletar, nu mai aveam ce sa fac. Am solicitat inclusiv expertizarea psihiatrica a procurorului Panait. La niciuna din cererile mele nu am avut vreo solutie. Era ca si cand ma uitasera in arest. O data pe luna ma scoteau la instanta la prelungire, era o formalitate practic. Ma socoteau pericol concret pentru ordinea publica. R: Inteleg ca o eroare petrecuta in acea perioada a fost descoperita de avocatul dumneavoastra abia in ultimii ani, la rejudecarea dosarului. Vi se adusese la cunostinta o invinuire – inselaciunea asupra Veronicai Gori – insa cand ati fost trimisa in judecata ati fost bagata la gramada cu ceilalti acuzati din lot, fiind acuzata de inselarea tuturor celor 44 de persoane care depusesera plangeri contra firmei. Cum de nu a remarcat asta nimeni la vremea respectiva? D.T.: La inceput mi-a fost adusa la cunostinta infractiunea de inselaciune in forma simpla, un singur act material, in dauna partii vatamate Gori Veronica. Toti ceilalti aveau inselaciune in forma continuata, in dauna mai multor persoane. Dar in rechizitoriu s-a adaugat si in dreptul meu forma continuata a infractiunii, pe deasupra, cu alta masina de scris. In rechizitoriu se vede asta, ca difera caracterele. Procedura spune ca de fiecare data cand se modifica ceva in acuzare trebuie sa-ti aduca la cunostinta. Niciun moment nu am fost anuntata de asta. Este cel mai vizibil mod in care parchetul a instrumentat dosarul. Nu putem vorbi de o eroare materiala, uneori se intampla, dar aici este usurinta cu care procurorul de caz a tratat situatia mea juridica. Mi s-a pus in sarcina ca as fi inselat toate partile, nu doar pe Gori Veronica. Viata in arestul Capitalei: 8 luni fara sa vorbeasca sau sa-si vada parintii si copilul R: Cum a fost viata in arest? D.T.: Nu am vorbit deloc cu parintii sau copilul (care avea 8 ani atunci) in cele 8 luni cat am stat in arestul Capitalei. Acum 15 ani nu puteai suna nicaieri. Aveai dreptul sa suni numai dupa ce erai trimis in judecata. Grele sunt primele 3-4 luni. Depinde de cat esti de tare, ce grad de rezistenta ai sau de adaptabilitate, si de cat de mult crezi in tine. Am vazut documentele multora – asa devii specialist in drept – nu erau vinovate, dar au cedat. Daca nu crezi in tine nu mai poti sa crezi in nimic acolo. Am vazut si tentative de suicid, si automutilari. Am vazut atat de multe lucruri incat cred ca nu ar putea sa ma mai sperie nimic pe lumea asta. Apa calda aveam doar un sfert de ora, de doua ori pe saptamana. Timp in care trebuia sa se spele toata camera. Multa vreme am ramas cu graba asta sa ma spal sa nu ma prinda cu spuma pe mine, camera de dusuri era ca o grota. Pe un perete erau trei furtune cu apa, care veneau de sus. Pe celalalt perete trei toalete turcesti, unul langa celalalt, te atingeai de vecina. In timp ce unele erau la dus, altele erau pe wc. Primele trei, urmatoarele si tot asa. Intr-un sfert de ora toata camera de zece persoane trebuia sa fie gata, ca urma camera cealalta. Ieseai indiferent cum erai, spalat sau ne. Cea mai grea perioada pentru o femeie era perioada cu tampoanele. Nici nu erau tampoane. Daca ati sti cata imbracaminte s-a rupt ca sa fie folosita pe post de… Niciodata nu am primit ceva efecte de la ei. Poate si daca mi-ar fi dat nu acceptam, eram revoltata. Permanent. Sunt lucruri pe care nu pot sa le spun. Existau tot felul de atitudini ale gardienilor. Nu aveam sutiene si remarcile pe care le faceau unii… iar daca aveai nesansa sa fii un pic mai dotata nu erai deloc intr-o postura frumoasa. Sutien, curea sireturi – toate erau obiecte interzise. E greu sa mergi fara sireturi. Dupa un timp inveti, insa, niste lucruri si ce sa ceri de acasa. Apoi umilinta cu tinuta de arest, niste uniforme imense de parca toti am fi fost obezi, si care stateau pe noi ca vai de lume. Cu ele mergeai in fata instantei. Erai in boxa, erai arestat, mai apareai si cu uniforma aia… erai deja etichetat vinovat. Dar pe mine nu ma interesa atunci decat sa demonstrez ca sunt nevinovata, nu ca ma tratau ei degradant si inuman. Desi ulterior am inteles ca puteam sa reclam si asta la CEDO. Insa cumva mi se parea ca e normal ca puscaria sa nu fie un pension, doar ca eu nu aveam ce sa caut acolo. Condamnarea: cand dosarul pleaca prost de la procuror, nu-l mai drege nimeni R: Pana la proces au trecut sase luni, iar pana la sentinta alte patru. In ianuarie 2002 Daniela Tarau a primit o condamnare de 3 ani si 3 luni de inchisoare cu executare, cu un an mai putin decat unul dintre actionarii firmei. Cum ati primit sentinta? D.T.: Nu a fost surprinzatoare, dupa ce procesul se derulase cum am spus. Eram o cantitate neglijabila. Am intrat la gramada. Nimeni, cu exceptia catorva magistrati, nimeni nu a sesizat nimic in neregula in cauza mea. Nici inculpatii, niciunul nu spune ca as fi facut ceva, unul dintre ei spune ca Tarau nu a avut nicio legatura. Asta a fost pozitia lor permanenta. A fost un exces de zel al lui Panait, un dosar plecat prost si perpetuat de toti dupa aceea. R: Dupa proces ati schimbat arestul cu penitenciarul Rahova. A fost altfel? D.T.: Dupa arestul Capitalei, mutarea in Penitenciarul Rahova mi s-a parut raiul pe pamant. Nu vazusem soarele de opt luni de zile. Aici am inceput sa ma bucur de beneficiile unui condamnat – vizite, pachete, telefonul lunar, activitati, acces la televizor – am descoperit ca exista si oameni in sistem, de la care poti primi ajutor. Directoarea penitenciarului, procurorul Carmen Mihail, m-a ajutat sa gasesc un act care-mi lipsea din dosar, in lupta mea de a demonstra contrariul a tot ce spuneau ceilalti. Umilintele nu au disparut, insa. Uneori parca voiam sa imi dea cineva o palma decat sa ma umileasca. Tot timpul m-am gandit ca perioada asta de timp as fi putut sa ma transform intr-un monstru. Eram la Rahova cand am aflat de sinuciderea procurorului Panait. Mi-a fost mila de el. Ca a fost fraier. L-am vazut de doua ori in viata, dar m-a marcat comportamentul si atitudinea lui. Ce mi-a facut el mie… bine, nu a fost singurul vinovat. Nu pana la capat. Au fost atatea instante care au verificat si puteau sa repare greseala lui initiala, dar nu a facut-o nimeni. L-am iertat demult. Dar nu pot sa uit. R: Tot la Rahova erati si cand a murit tatal dumneavoastra. Dar nu ati stiut decat multe luni mai tarziu, pentru ca familia a vrut sa va crute, mai ales ca fiind de fapt in arest preventiv nu aveati voie sa iesiti din inchisoare ca sa mergeti la inmormantare. Banuiesc ca a fost frustrant. D.T.: Panait a murit pe 12 mai si tata pe 25. Ultima data l-am vazut pe tata in aprilie 2002, cu o luna inainte sa moara. A venit cu mama si cu Marius, baiatul meu de 8 ani, la vizita la Rahova. Niciodata cand venea la vizita nu reuseam sa vorbesc cu el. Statea pe scaun si plangea, nu spunea decat ca „ne-ai facut de ras, tata!”. Incercam sa le explic ca nu e asa rau, ca nu ma bate nimeni, minimalizam mult, nu le-am spus tot. Nici ei nu mi-au spus vreodata ce sufereau acasa. Tata nu a apucat sa afle ca sunt nevinovata. Cu el am avut o relatie mai stransa, si totusi cu el nu puteam deloc sa vorbesc acolo. M-a durut mai mult moartea tatei in felul ala decat faptul ca am stat atata acolo degeaba. R: In noiembrie 2002 eliberarea a survenit nu ca urmare a constatarii nevinovatiei, ci pentru ca doua instante separate au decis sa nu va mai prelungeasca arestul. Ce se intampla cu condamnarea de 3 ani si 3 luni, totusi? D.T.: Facusem apel si la sentinta prin care fusesem condamnata la 3 ani si 3 luni, dar procesul se derula in aceeasi maniera. La Tribunalul Bucuresti si la Curtea de Apel contestasem doua decizii de prelungire a arestului. Ambele sentinte de eliberare au venit in aceeasi zi. Una data de judecatorul Marius Sega si una de Viorica Costiniu. Mi-au dat drumul cu obligatia de a nu parasi localitatea si a continuat judecarea apelului. In final am ramas cu pedeapsa de 3 ani, dar cu suspendare, plus o perioada de incercare de 6 ani. Ceilalti inculpati au ramas condamnati la 4 si 6 ani cu executare. Am facut din nou recurs, pentru ca eu nu cerusem o pedeapsa mai mica, ci achitarea. Nu am avut succes si din 2 decembrie 2003 am ramas definitiv cu tinicheaua de coada, obligata sa merg lunar la politie, timp de 6 ani, si sa fac frumos ca un infractor care doreste sa se indrepte. R: Cum a fost revenirea in satul natal? D. T.: Groaznic. In comunitatea aia restransa, in sat, oamenii te evita si te izoleaza. Dupa ce am venit de acolo am facut tatei parastas de un an de zile. Stiti cum a fost? Cumplit. La noi in curte, acasa, cand ma apropiam de un grup, la masa, toata lumea tacea. Mult timp am trait experiente din astea. Am mers in vizita la rude si m-au tinut la usa. Nu mi-au dat drumul in casa stiind ca am fost acolo. R: V-ati gasit de lucru? D.T.: Legal nu. Lunar ma prezentam la serviciul de reintegrare a infractorilor, ca sa spun ca ma straduiesc sa fiu un cetatean model si sa-mi vad de treaba. Nu ma angaja nimeni, din cauza cazierului, deci eram silita sa muncesc la negru, dar pe politisti nu-i interesa asta, ci doar sa bifeze in formularele lor ca „persoana se afla in intretinerea parintilor, isi cauta de lucru si iti constientizeaza fapta”. Din 2003 pana in 2008, cand am reusit sa ma angajez pentru ca a intervenit reabilitarea, anii astia am prestat tot soiul de munci care nu necesitau un contract de munca, pentru ca se solicita cazier judiciar. Aveam 31 de ani, un copil de 10 ani, o mama de 74. Am facut menaj, curatenie, am avut grija de bolnavi, lucram 24 cu 24. Cand mergi cu un cazier in care scrie ca ai fost condamnat pentru inselaciune, nu toti oamenii cunosc maniera in care s-a produs. Oricum nu ma crezusera parintii, dar altii straini? Ce puteam sa le spun? Nu a stiut nimeni de condamnarea mea. Prietenii dinainte au disparut. Nu a mai ramas nimeni, in preajma mea in afara de familie, care probabil nu au avut incotro…. Iar in cercul de prieteni facut ulterior … am omis… Dar am trait permanent cu sabia deasupra capului. Ca se va afla si vor fugi toti. La Curtea Europeana a Drepturilor Omului, din 2001 pana in 2009 R: Se spune adesea, peiorativ, ca puscaria e ca un curs de specializare in alte „meserii” infractionale. Pe dumneavoastra inchisoarea v-a specializat in legi. V-ati apucat sa le studiati ca sa intelegeti ce vi se intampla. Asa ati inteles ca trebuie sa mergeti la CEDO daca vreti sa obtineti dreptate in tara. Altfel nu se putea? D.T.: Nu se putea face o revizuire a procesului fara o decizie CEDO. Cu ajutorul APADOR-CH am sesizat Curtea Europeana a Drepturilor Omului in decembrie 2001. S-a dat un verdict in 2009. CEDO a constatat ca am fost tinuta in arest nejustificat, ca nu mi s-a dat posibilitatea sa contest arestarea si nici sa ma apar corespunzator in proces, deci nu am avut parte de un proces echitabil. Fara aceasta decizie obtinuta la CEDO nu as fi avut posibilitatea in viata asta sa revizuiesc cauza asta. Citat din decizia CEDO in cauza Tarau contra Romaniei: „ Reclamanta a fost arestata preventiv timp de 11 luni incepand cu februarie 2001 si s-a plans in fata Curtii europene de incalcarea dreptului persoanei arestate preventiv de a fi eliberata dupa o durata rezonabila (apreciata in raport de faptele si de datele ce individualizeaza acea persoana), precum si a dreptului persoanei arestate de a contesta arestarea sau prelungirea acesteia in conditii de egalitate a armelor intre arestat si procuror. In legatura cu procedura penala ce a urmat arestarii preventive, reclamanta a mai sustinut si incalcarea dreptului sau la un proces echitabil, sub aspectul dreptului de a pune intrebari martorilor audiati in cauza si de a cere si obtine audierea martorilor in aparare. CEDO a constatat in unanimitate ca statul roman a incalcat dreptul la libertate al reclamantei deoarece autoritatile nu au justificat necesitatea prelungirii arestarii preventive pe baza unui pericol pentru ordinea publica si nici nu i-au asigurat reclamantei o participare adecvata si o aparare efectiva in cadrul procedurii de recurs impotriva prelungirii arestarii. Curtea a mai condamnat statul roman deoarece in cadrul procesului penal, reclamanta nu a putut obtine audierea majoritatii martorilor acuzarii si a nici unui martor propus de aparare.” R: Si dupa asta ce s-a intamplat? D.T.: In decembrie 2010 Inalta Curte de Casatie si Justitie a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecatoria sectorului 1. Mi-am scris singura cererea de revizuire. In 2010 a inceput iar fuga dupa documente. A fost o cautare surda a dosarului, timp de sase luni, intre ICCJ si Judecatoria sectorului 1, fiecare institutie spunand ca nu e la ea. In cele din urma Marius Iorga, avocatul meu, l-a gasit sub niste saci de ciment, intr-o arhiva dezafectata a Judecatoriei sectorului 1. Apoi am constatat ca judecatorul de la sectorul 1 pur si simplu nu intelesese decizia CEDO, pe baza careia ICCJ a dispus revizuirea procesului numai in cazul meu, nu si al celorlalti inculpati din dosar. Or judecatorul de la sectorul 1 a apreciat ca trebuie sa rejudece intregul dosar. Era o incalcare flagranta a procedurii. Ceilalti isi executasera pedeapsa, unul era arestat in alta fapta, altul era deja in reabilitare. Noi tot timpul le-am spus celor de la judecatorie ca nu asta se face, acelasi lucru spunea si Parchetul, numai judecatorul nu pricepea. Vazand ca nu avem cu cine discuta – judecatorul a facut sase adrese catre ICCJ cerand sa se lamureasca dispozitivul hotararii – Parchetul a formulat o cerere de stramutare la ICCJ. ICCJ, disperata de intrebarile de la sectorul 1 si sesizand gafa enorma facuta de judecator, a dispus stramutarea la sectorul 3, unde, multumim lui Dumnezeu, am nimerit un magistrat pregatit, profesionist. R: Paradoxal, la sectorul 3 ati nimerit la judecatoarea Denisa Chiujdea, sotia procurorului Dan Chiujdea, fost sef al lui Cristian Panait, procuror care trecuse prin cauza dumneavoastra la vremea respectiva, nu? D.T.: Doamna Chiujdea, studiind dosarul – la momentul ala speta Tarau contra Romaniei devenise subiect de examen la toate institutiile juridice – a vazut ca sotul ei fusese procuror in caz si a vrut sa se abtina. Dar un alt complet de judecata a constatat ca dupa 15 ani nu mai are relevanta acest aspect. Procurorul Chiujdea nu intocmise rechizitoriul, nu schimbase incadrarea, avusese legatura cu dosarul pentru o perioada scurta…, dar da, acelasi lucru ne-a ingrijorat si pe noi, ca oamenii mai discuta acasa despre ce fac la lucru, nu? R: S-a dovedit, totusi, cea mai profesionista judecatoare dintre toti cu care ati avut de-a face, nu? D.T.: Da. Doamna Chiujdea a sesizat ca lipseau doua volume ale dosarului de urmarire penala care avea 6 volume. Lipseau exact volumele 1 si 2, adica acolo unde erau marturiile tuturor. Cand un judecator constata ca lipseste o fila dintr-un dosar este obligat sa refaca acea fila. Trebuia sa refacem, deci, cele doua volume. S-au facut adrese catre sectorul 1, care a refuzat sa-l refaca. Judecatoarea a facut cereri peste tot in incercarea de a reconstitui acel dosar. S-a muncit timp de 10 luni, s-au dat termene peste termene. In volumul 1 al dosarului aveam esentialul, declaratiile date la primul moment de toate persoanele pagubite. In atare situatie judecatorul a dorit sa audieze absolut toate persoanele: doi erau morti, cativa plecati din tara… Timp de aproape un an a audiat toate aceste parti. 90% dintre cele 44 de persoane pagubite au spus ca nu o cunosc pe Tarau. Cativa dintre ei au spus: da am vazut-o acolo. „Dupa atatia ani aflu ca nici mama nu m-a crezut nevinovata” R: Dupa patru ani de procese a venit si achitarea. Totusi, parchetul a facut recurs la sentinta data de doamna judecator Chiujdea. De ce? D.T.: Da, doamna judecator a dispus achitarea mea pentru un numar de 44 de infractiuni de inselaciune. Pentru toate. A constatat lipsa vreunei probe care sa dovedeasca macar intentia de a induce pe cineva in eroare. Apelul parchetului era pur formal. Nu aducea probe. Ce spunea procuroarea era in esenta ca deoarece unii au vazut-o pe acolo, condamnati-o pentru ei. Curtea de apel – aici am avut emotii – avea doua solutii de dat: - incetarea procesului pentru ca intervenise prescriptia, nu putea sa ma mai traga la raspundere, sau - fapta nu exista – asta constatase judecatoarea Chiujdea – deci achitare. La Curtea de apel a venit procuroarea, foarte bataioasa, si a spus ca o sa ceara condamnarea mea. Aberant. Trecusera mai mult de paisprezece ani de la data savarsirii pretinsei fapte, oricum era prescrisa, dar eu nu doream incetarea procesului prin prescriptie, pentru ca asta ar fi insemnat ca tot vinovata eram. Ceea ce a redus-o pana la urma la tacere pe procuroare a fost faptul ca unul dintre inculpatii din dosar a venit in proces la Curtea de apel si a zis ca mai are el niste copii din dosar acasa si e dispus sa le puna la dispozitie. Acolo am identificat toate declaratiile din primul volum. Aleluia! Trebuie sa recunosc ca la urmatorul termen procuroarea si-a schimbat atitudinea radical. Dupa ce le-a citit nu a mai vrut sa administreze nimic, nu a mai sustinut nimic, si Curtea de apel a respins apelul. R: Si cum a fost ziua achitarii? D.T.: 31 martie 2015 a fost ziua in care Curtea de Apel a dat sentinta definitiva si irevocabila. Cand am venit acasa si i-am spus mamei ca am castigat, definitiv, a zis, Va dati seama, dupa atatia ani aflu ca nici mama nu m-a crezut nevinovata. Am intrebat-o: nu ai crezut ce? Si de acolo nu mi-a mai raspuns. Si-a dat seama ca a luat-o gura pe dinainte… R: Dar baiatul, ce a zis? D.T.: Baiatul a trait alaturi de mine toate astea, de la 8 ani pana acum la 23. Declarativ tot timpul a spus ca nu se indoieste, dar eu stiu, ce o fi fost in sufletul lui? Tot timpul a mers cu mine la fiecare termen. Cred ca voia sa stie ce se intampla ca sa aiba senzatia ca are el totul sub control. Eu nu am avut nicio reactie, era ca si cand ramasesem fara directie, nu mai aveam cu cine sa ma lupt. Nici acum nu sunt pe deplin constienta ca s-a terminat si parca nu mai am putere sa ma bucur. Ani de zile, primul lucru pe care-l faceam cand ma trezeam dimineata, verificam portalul de justitie ca sa vad ce s-a mai intamplat. Ce urmeaza: inca un proces pentru despagubiri si o viata noua, intr-un judet fara puscarii Povestea Danielei Tarau este probabil unica, nu numai din perspectiva erorii judiciare pe care a trait-o, dar mai ales pentru ca nu s-a lasat coplesita si invinsa de ceea ce pe majoritatea condamnatilor ii inghenuncheaza. Puscaria putea s-o transforme intr-o infractoare, chiar daca nu fusese inainte de a ajunge acolo. In loc de asta i-a deschis un drum la care nu s-ar fi gandit. A absolvit facultatea de drept in 2011, cu media 9.40, apoi a facut un master in Stiinte penale la Academia de politie, unde acum isi sus?ine teza de doctorat cu tema „Sistemul penitenciar romanesc din perspectiva condamnarilor la CEDO”. In paralel mai urmeaza un master de psiho-pedagogie si i-ar placea sa-si gaseasca locul la o catedra. Acum a inceput un alt proces. Cel in care cere statului roman despagubiri pentru suferintele prin care a trecut. R: Romania nu are o jurisprudenta incurajatoare pe partea asta. Statul roman nu se grabeste sa-si plateasca greselile, abia daca le recunoaste. Marcel Tundrea, barbatul care a facut 12 ani de inchisoare pentru o crima de care nu era vinovat, a murit la scurta vreme dupa eliberare, iar reparatia materiala primita de el a fost de 5000 de euro. Ce credeti ca va face statul roman in cazul dumneavoastra? D.T.: Cred ca un stat culpabil ar trebui sa repare lucrurile astea din oficiu. In loc de asta, tot eu trebuie sa vin sa probez daca am suferit ceva in detentie, nu e suficient ca am stat acolo. Sa le probez ca in timpul asta tata a murit fara sa stie ca sunt nevinovata. Ca baiatul meu a avut o tentativa de suicid cat am fost acolo. Ca familia mea a fost marginalizata si batjocorita fara vina. Ca ani de zile nu m-am putut angaja din cauza cazierului si ca 15 ani din viata mea, poate cei mai frumosi, s-au petrecut sub semnul povestii asteia. Sunt niste ani care m-au consumat de resurse. Dar voi duce la capat si acest ultim proces. R: Si apoi? D.T.: Apoi… nu stiu. Vine timpul cand intelegi ca ai ajuns aici, ai demonstrat ce ai avut de demonstrat si vrei liniste. Am 43 de ani. Daca in urma procesului pentru despagubiri, pe care l-am deschis acum, statul ma imbogateste, cum se spune in drept, fara justa cauza, cred ca as pleca din Bucuresti. Aici nu as putea sa incep o viata noua. Macar si pentru faptul ca de aici, de la balcon, vad zilnic duba care vine de la penitenciarul Giurgiu. Cred ca ar trebui sa merg intr-un loc unde sa incep o viata noua. Chiar si la 44 de ani sau cat oi avea cand se termina si procesul asta. E tarziu, dar de ce nu? Mi-ar placea sa ma mut in Sibiu si sa-mi gasesc acolo un loc la o catedra. In Sibiul nu sunt dube, nici penitenciare. Uite, mi-ar placea sa traiesc intr-un judet fara penitenciar.” Daniela Tarau a dat in judecata statul roman cerand despagubiri de 900.000 de euro pentru eroarea judiciara pe care a trait-o.
daniela_65205900

Comentarii

- Dacă acționezi cu maturitate și considerație pentru alți utilizatori, ar trebui să nu ai nici o problemă.
- Nu fi neplăcut! Demonstrează și împărtășește informațiile, înțelepciunea și umorul pe care știm că le posezi.
- Ia o parte din responsabilitatea pentru calitatea convorbirilor în care ești participant.

Vă mulțumim!


2018
martie (3)
mai (2)
2017
martie (6)
2016
martie (141)
aprilie (64)
mai (44)
iunie (36)
iulie (30)
august (35)
2015
martie (110)
aprilie (46)
mai (38)
iunie (65)
iulie (68)
august (69)
octombrie (116)
2014
februarie (141)
martie (102)
aprilie (72)
mai (105)
iunie (94)
iulie (50)
august (63)
2013
martie (102)
aprilie (115)
mai (88)
iunie (65)
iulie (80)
august (129)
octombrie (147)
noiembrie (132)
2012
ianuarie (149)
martie (53)
aprilie (33)
mai (40)
iunie (30)
iulie (17)
august (19)
2011
decembrie (154)
2009
ianuarie (547)
februarie (649)
martie (361)
aprilie (308)
mai (243)
iunie (362)
iulie (256)
august (170)
octombrie (150)
2008
iulie (1)
august (10)
decembrie (174)
0000