Cei pe care ii criticam au devenit deja imuni. Isi apara pozitiile cu o incrancenare iesita din comun. Un lucru insa ii deranjează la culme: sa le spui adevarul in fata. Dar mai ales sa-l afle si altii. Cu cat stim mai multi ce fac ei, cu atat sunt mai vulnerabili.



-----
O dramoleta bulevardiera

O dramoleta bulevardiera

ceace2a38d20dbc12786740b52be8da4 O dramoleta bulevardiera
ceace2a38d20dbc12786740b52be8da4
Intrat, cu putini ani in urma, in lumea caricatural-inestetica si foarte putin salubra a politicii, Mircea Diaconu venea parca din alt „film” si dintr-o alta „piesa”. Odata descalecat din asa-zisa societate civila atat de pestrit-confuza si molipsita de toate tarele si pacatele politicianismului dambovitean, inclusiv partizanatul agresiv si obtuz, Mircea Diaconu si-a transferat pe baricadele vesele si triste ale politichiei romanesti zestrea de simpatie populara si credibilitate castigata in multe roluri de „baiat bun”, onest si animat de aspiratia curateniei morale. Publicul mai ca uitase cat de bine l-a „prins”, candva, rolul lui Farfuridi din „Scrisoarea pierduta”, piesa care nu inceteaza sa se joace neintrerupt, fara antracte, pe marea scena a vietii noastre politice. Iata, insa, ca evenimente carora le suntem contemporani fac recurs la memoria de multe ori scurta precum si la autenticitatea si veridicitatea imbatabile a arhetipurilor caragialesti. in urma lor, comedia amara, jucata mereu pe nervii, naivitatile si buna credinta a poporenilor, isi conserva intact, peste veac, gustul amar al dezamagirii. Primit cu bratele deschise in PNL si, dupa propriile-i declaratii, atasat cu fermitate convingerilor, cauzei si valorilor liberale, Mircea Diaconu a dobandit functii dintre cele mai inalte in partid: vicepresedinte al partidului, un mandat de parlamentar si un ministeriat alaturi de onorurile, beneficiile de imagine ale oricaror demnitati in stat precum si de o deplina incredere in calitatile de comunicator in relatia cu media care n-a incetat sa vada si sa faca din el o adevarata starleta a meselor patrate sau rotunde din studiourile tv. Prieten la catarama cu diatriba antibasista, ciceronian in vehementa si esopic in enunturile rostirii neaose si mucalite, cu un discurs politically correct, la „firul ierbii”, chiar daca marcat unilateral de obsesii si fixatii care in curand isi vor pierde adrisantul, Mircea Diaconu parea la fel de intransigent cu sine in apararea demnitatii si onoarei cuvantului dat tot pe atat cat pretindea opozantilor si interlocutorilor sai. Asta, pana cand, undeva la „centru”, din motive de precautii si pragmatism strict electoral, partidul, si asa afectat de miscari deopotriva centrifuge si centripete, a hotarat ca e mai bine ca Mircea Diaconu sa nu se regaseasca pe listele europarlamentarelor. Este momentul in care stimabilul a luat foc si odata cu intamplarea si-a luat si jucariile, lasand in locul lor o rusinoasa demisie. Putea, oare, partidul, repet, tocmai aflat la ceas de cumpana, sa arbitreze un meci – in fapt, o haituire dintr-o vanatoare nu regala, ci republicana la care trebuia sa se astepte – intre un membru al sau, chiar marcant, si justitie fara sa trezeasca mania si oprobriul caraghiosilor demagogi aparatori cu vorba ai statului de drept? Mircea Diaconu crede ca da, semn ca in principii „fumeaza” mahorca si cu totul altceva, mult mai fin, in intimitatea intereselor si scopurilor sale. Pusi in fata unui fapt implinit si a unei surprize de proportii, nici nu mai conteaza a cata, nu avem decat a trage adanc aer in piept recunoscand cu o imensa tristete ca doar atat si doar pana aici l-au tinut pe Mircea Diaconu credintele liberale si toata parada de vajnic aparator al democratiei. Astazi, face campanie pe cont propriu, nu in „familia” liberala, ci in propria sa familie si in aceea a admiratorilor sai de pe marile bulevarde si intersectii bucurestene. Pentru ca o viata intreaga a tot oferit autografe, astazi pretinde a le lua inapoi sub forma olografa a adeziunii iar in curand, cine stie?, poate ca le va cere chiar sa-si plateasca biletele de intrare la un spectacol indoielnic si grotesc. Astazi, isi vinde cu ceva succes imaginea retinuta mai ales de memoria peliculei crezand ca e de ajuns pentru a depune ea, in locul „originalului” de-acum, marturie de onorabilitate si de dreapta statura neafectata de dezertari de constiinta si lasitati, in vreme ce in realitatea imediata… obrazul… Chiar asa… obrazul!? Cu obrazul cum stam, stimabile Mircea Diaconu? Sa ne bucuram ca nu e decat gros, ca n-a avut destul timp sa devina de toval?! Fie! Dar nu era cat se poate de evident ca zarva plecarii intempestive ori poate premeditate o sa dea apa la moara detractorilor PNL-ului abia asteptand o asemenea cotitura? Era, dar nu v-a pasat asa cum tot atat de sigur e faptul ca mai bine de jumatate dintre aliniatii la coada va dau „autografe” numai din bucuria si satisfactia tampa de a fi intors spatele PNL-ului si in semn de recunostinta. La fel de vizibil si cat se poate de clar era, de mai mult timp, ca „maestrului” nu-i mai ajungea scena de la Nottara si Antena 3 si ca doar asta ii mai lipsea scenei politice romanesti si electoratului pentru a iesi din rutina, anchiloza si buimaceala: o dramoleta bulevardiera, la propriu chiar, marca MD, cu MD in rolul principal, cu regie, scenografie si costume semnate MD si, in fine, cu MD unic beneficiar! Si nu e exclus ca in laboratoarele obscure ale unor minti puse pe sotii si scenarii oculte, ori din fosa nevazuta a sufleurului, in curand, sa se nasca si sa ni se livreze noi si noi fandacsii. Pentru ca gestul lui Mircea Diaconu, nu conteaza daca din disperare, frustrare, vanitate sau prostie, abia acum l-a facut cu adevarat „politician”, politician roman de duzina! Mergand pe urmele Tariceanului pe a carui scrobeala se etaleaza jegul moral depus in straturi groase timp de 25 de ani, nu m-ar mira ca MD sa considere actuala punere in scena doar un mic antrenament, o mica incalzire, o repetitie cu public in vederea marelui spectacol de sunet, lumini si fanfara cu titlul, nici mai mult, nici mai putin decat: „incotrocenirea lui MD”. Ar putea sa aduca in sprijinul aspiratiilor, nu chiar cu totul utopice, dar oricum nefaste, argumentul unui precedent de presedinte, fost actor! il chema Ronald Reagan, a facut istorie in politica mare din deceniului noua al secolului trecut pana acolo incat omul de stat a pus definitiv in umbra actorul. N-ar fi si cazul lui MD! Macar pentru diferenta flagranta ca Reagan n-a jucat niciodata pe Broadway sau la Hollywood rolul lui Farfuridi!

Comentarii

- Dacă acționezi cu maturitate și considerație pentru alți utilizatori, ar trebui să nu ai nici o problemă.
- Nu fi neplăcut! Demonstrează și împărtășește informațiile, înțelepciunea și umorul pe care știm că le posezi.
- Ia o parte din responsabilitatea pentru calitatea convorbirilor în care ești participant.

Vă mulțumim!


2019
martie (3)
2018
martie (3)
mai (2)
2017
martie (6)
2016
martie (141)
aprilie (64)
mai (44)
iunie (36)
iulie (30)
august (35)
2015
martie (110)
aprilie (46)
mai (38)
iunie (65)
iulie (68)
august (69)
octombrie (116)
2014
februarie (141)
martie (102)
aprilie (72)
mai (105)
iunie (94)
iulie (50)
august (63)
2013
martie (102)
aprilie (115)
mai (88)
iunie (65)
iulie (80)
august (129)
octombrie (147)
noiembrie (132)
2012
ianuarie (149)
martie (53)
aprilie (33)
mai (40)
iunie (30)
iulie (17)
august (19)
2011
decembrie (154)
2009
ianuarie (547)
februarie (649)
martie (361)
aprilie (308)
mai (243)
iunie (362)
iulie (256)
august (170)
octombrie (150)
2008
iulie (1)
august (10)
decembrie (174)
0000