Cei pe care ii criticam au devenit deja imuni. Isi apara pozitiile cu o incrancenare iesita din comun. Un lucru insa ii deranjează la culme: sa le spui adevarul in fata. Dar mai ales sa-l afle si altii. Cu cat stim mai multi ce fac ei, cu atat sunt mai vulnerabili.



-----
De ce vor sa ne omoare musulmanii

De ce vor sa ne omoare musulmanii

terrorism guy De ce vor sa ne omoare musulmanii
terrorism guy
Nu credeam sa avem asa mari dileme in privinta definirii libertatii de exprimare in UE, unde diferenta public-privat ar trebui sa fie clara, ca si aceea dintre moralitate sau gust (chestiuni private sau de grup) si interzicere prin lege (chestiune publica si aplicabila tuturor, prin mecanismele statului). Cu alte cuvinte, libertatea de exprimare a jurnalistului in Franta, ca si in Romania, e limitata legal in anumite situatii, iar cand exista transgresiuni te poti adresa justitiei, pe Codul Civil. Daca o asemenea incalcare nu s-a produs in cazul Charlie Hebdo si nimeni nu a mers cu vreo plangere in tribunal, devine complet irelevant daca mie imi plac sau nu cutare articol sau caricatura (personal, mai curand nu, e un pic adolescentin, bombastic si pedagogic stilul asta de comentariu socio-politic francofon, in traditia Pif si Tintin, care nu prea m-au atras de mic; prefer stilul superior de umor orientat spre idee, nu exhibitie, gen The Spectator; sau, daca vreti, Dan Perjovschi). Libertatea de exprimare e in acest caz un principiu care trebuie aparat fara rezerve, dar si poate. El nu se subsumeaza gustului personal sau stilisticii, pentru ca atunci deschidem o cutie a Pandorei si vom constata ca nu-l vom mai putea sustine niciodata, deoarece va fi totdeauna cineva ofensat estetic prin preajma. Libertatea de a critica aspecte ale unor religii, chiar ireverentios, e si o garantie contra unei puteri opresive, de orice natura ar fi ea. Iar cand cineva ajunge sa omoare in numele unei religii, chiar daca e repudiat (cu jumatate de gura) de comunitate, este exact semnul ca religia respectiva are aspecte ce trebuie urgent criticate in public. Daca ne impiedicam la chestiuni ce pareau atat de limpezi, ce sanse avem sa discutam serios si cu argumente cauzele tragediei de zilele astea? Nu vi se pare ca e un mare pericol sa ne impotmolim in falsa disputa daca islamul este “in realitate, pe fond” o religie a pacii sau razboiului care e inevitabil sa produca asemenea patologii sociale, deci trebuie luate masuri in consecinta (care or fi alea?). Pe de-o parte avem limba de lemn pioasa a multi-culti, care, exersata mai mult in omiletica sau cautarea perpetua de inamici prin debara, si-a pierdut obisnuinta dezbaterii cu sens; de cealalta, o viziune a ciocnirii civilizatiilor de banda desenata, ca in autocolante cu Rahan, in care civilizatii si epoci complicate sunt reduse la o schema de carton, pentru uzul diversilor Morometi de berarie. Pe scurt, o pierdere de vreme si o caricatura de provincialism intelectual. M-a prins evenimentul la Bruxelles unde evident s-au starnit inevitabile discutii la botul calului, imediat dupa atentat, cu oameni mai mult sau mai putin educati (de exemplu, multi din agentii de paza prin institutiile europene sunt tineri maghrebini, daca ati observat; iar singurele buticuri deschise dupa ora 7 seara, scapate de sub apasatorul papuc sindical, din care poti sa-ti mai iei una-alta, sunt cele tinute de pakistanezi). Problema nu-i daca islamul e asa si pe dincolo; nu vom intelege nimic daca dam citate din Coran sau Hadith – ori din cartile sfinte ale altor religii, pline si ele ba de chemari la pace vesnica, ba la epurarea necredinciosilor, intr-un amalgam de contradictii cu care ne-am invatat sa traim. Deoarece un cuvant dintr-o scriptura nu creaza imediat si determinist practica sociala, deci nu acolo trebuie cautate neaparat cauzele violentei. De exemplu, jihadul militant n-a prea prins in comunitatile istorice ale musulmanilor din Europa, precum turcii balcanici (inclusiv ai nostri), tatarii sau albanezii kosovari, desi ultimii ar fi avut destule ocazii sa-l practice in disputa cu sarbii, nu? Nici bosniacii n-au apelat la terorism si n-au imbratisat Califatul, desi acelasi Coran il citesc si ei ca si al-Baghdadi, iar asta in ciuda masivelor investitii facute de wahhabitii sauditi in Bosnia. Singurul efect vizibil la Sarajevo e ca niste fete de liceu au adoptat hijab, dar varianta trendy, multicolora-sic, in mare parte din fronda adolescentina fata de mamele si bunicile lor, cetatence iugoslave cat se poate de seculare (e drept, multe lucruri serioase pot iesi in timp dintr-o fronda adolescentina, dar deocamdata nu s-a intamplat). Invers, multi teroristi arabi din generatia mai ofilita si-or fi petrecut tineretile alaturi de Arafat, in PLO, care era o organizatie cat se poate de ne-islamica. Era mai curand marxist-leninista, incluzand palestinieni crestini si fiind sustinuta ba de URSS, ba de toa’rsu Ceausescu, marele pretin al lu’ toa’rsu Yasser, deci nu in numele lui Allah puneau ei bombe. Pe de alta parte, e un adevar pe care numai un orbete multiculti il poate nega ca genul de terorism ilustrat zilele astea in Franta e asociat azi cu lumea araba, plus Pakistan-Afganistan (unde nu-s arabi). N-are rost sa amestecam in aceasta ciorba razboaiele civile duse de IRA, ETA sau marxistii rurali din America Latina, rafuieli locale pe impartirea resurselor; nici cine ce facea acum nu stiu cate sute de ani, la cruciade. E vorba de faptul simplu ca prin frecventa, aspiratie globala si amploare, adica impresia ca nu exista auto-limitare si se trage pentru a obtine maxim pe pagube e tehnic posibil, fenomenul terorismului contemporan e asociat regiunilor si societatilor mentionate. (E de urmarit unde se va ajunge in India sau Birmania, cu pogromurile puse la cale de radicali hindu sau budisti, ultimii chiar calugari – iata ce confuz e peisajul cu religiile pacii si razboiului – fix contra minoritatilor musulmane; dar aici e inca doar conflict local pe resurse, nu jihad global). Alte religii majore sunt si ele ofensate adesea in valorile lor: a lua in bascalie povestiri si personaje biblice e moneda curenta in cultura occidentala. Ca sa ramanem la caricaturi, vezi aici un caz citat zilele astea (onion) si iata ca cele patru grupuri vizate n-au raspuns violent. Si nici musulmanii din alte parti n-au reactionat asa violent si nu prasesc celule teroriste cu intensitatea cu care se intampla in zona fierbinte (desi Nigeria vine tare din urma). Or, exact aceste diferente sunt ceea ce trebuie explicat: ce este in neregula cu lumea araba de produce asemenea patologii, acasa si in comunitatile de expatriati, de vreme ce nu poate fi vorba (doar) de Coran? Pentru a raspunde, trebuie repetat ca nici macar in societatile indicate gruparile de razboinici cu arma in mana nu sunt majoritare, vorbind strict dupa numarul de indivizi care iau parte la violente. Imensa majoritate a cetatenilor nu pun bombe si nu omoara pe nimeni. Asta e o observatie corecta, dar inutila, pentru ca nu asta e problema. Problema e faptul ca atmosfera generala de paranoia, victimizare permanenta si neasumare a raspunderii pentru propria proasta guvernare, lipsa de dezvoltare si brutalitate sociala, este prevalenta in randul publicului larg din aceste regiuni si state. Uneori devine chiar ortodoxie in discursul public si e imbratisata nu doar de lideri religiosi, dar si de cei politici seculari: tot ce e rau este pus conspirationist pe seama altora, strainilor, colonialismului, sionistilor, cruciatilor, etc. Aceasta e atmosfera in care creste generatie dupa generatie: una sufocanta, vindicativa, de auto-victimizare permanenta. Emigrarea indivizilor sau familiilor in Occident ii poate da chiar forme patologice, exacerbate atunci cand oamenii ajung sa se confrunte cu probleme de integrare sau necazuri marunte. Rezultatul e ca multi musulmani sunt de treaba la ei acasa si n-ar comite atrocitati, dar traind in asemenea mediu le vine dificil sa condamne fara rezerve in public extremistii propriei religii, cu care poate nu sunt de acord in privat. O aburesc cand e sa se delimiteze, intra in disonanta afectiva si pun placa victimizarii pe care si-au insusit-o de mici (dar…, cu toate acestea…) Cu alte cuvinte, nu e nimic determinist in preceptele islamice ca sa se fi ajuns aici, deoarece indemnuri razboinice asemanatoare au si alte religii. Dar realitatea de fapt este ca aici s-a ajuns, exact in aceste societati, printr-o combinatie de conjuncturi istorice, date socio-culturale care tin mai curand de dezvoltarea intarziata decat de religie, de alte traditii pre-islamice, etc. Asa s-a creat ceea ce antropologii numesc model cultural real, diferit de modelul cultural ideal alal propriei societati: ultimul este norma, scrisa sau nu, pe care o imbratiseaza teoretic toata lumea; primul este ceea ce face lumea in realitate, in mod regulat, iar asta poate sa difere mult de modelul ideal (“fa ce face popa, nu ce spune popa”, cum ar veni). In acest caz modelul real are la baza o viziune asupra lumii frustrata si vindicativa cand vine vorba de politica si raportarea la strain, in special la Occident, iar pentru acest model cultural al frustrarii islamul este un décor ca oricare altul. Antropologii ne invata, urmandu-l pe Ralph Linton, de la care am imprumutat notiunile de mai sus, ca oamenii sunt fapuri complexe care nu se raporteaza la legi, seculare sau religioase, precum niste roboti care merg dupa un soft pre-instalat. Exista norme care retoric sunt tinute in mare cinste dar in practica sunt sistematic incalcate, iar incalcarea se face si ea dupa reguli nescrise (informale) ca sa fie acceptata de grup; si invers, exista comportamente interzise de legi superioare, dar tolerate pe scara larga in comunitate in anumite conditii. Asa se face ca “religiile Cartii” au o Traditie Mare – canonul scris – si diverse Traditii Mici: tot felul de practici locale transmise mai curand folcloric, care nu se regasesc in scriptura dar pe care lumea le percepe ca parte integranta din corpul credintei, desi uneori ele sunt in contradictie cu Traditia Mare (nici asta nu-i de la mine, ci tot de la un mare antropolog al religiilor, Robert Redfield). De exemplu ganditi-va la toate obiceiurile de iarna asociate cu Craciunul, care sunt probabil pre-crestine si tin mai curand de viata agro-pastorala a taranilor europeni decat de evenimentele petrecute in Tara Sfanta in vremea lui Isus. Sau, in anumite tari musulmane, la practica mutilarii genitale a fetelor, care n-are de a face cu Coranul, dar pe care localnicii o iau la pachet cu credinta, drept parte integranta a identitatii comunitare. Sau la celebra interdictie de a reprezenta pe Profet, care apropo, nu apare in Coran, ci in Traditia Mica, si chiar si asa a fost incalcata pe alocuri in arta persana sau otomana. Sau la multe exemple asemanatoare. Indiferent cum au aparut, modelele culturale se auto-perpetueaza prin simpla lor existenta, desi contrazic uneori flagrant preceptele oficiale, cum am vazut. In timp ele au generat patternuri de comportament acceptate pentru rezolvarea unor anume situatii, au creat modele de rol (adica indivizi exemplari) sau asocieri culturale prestigioase. Cum se pot explica de exemplu diferentele mari, cunoscute in rata sinuciderii intre diverse popoare europene ce traiesc in conditii relativ similare (hai sa ma refer doar la romani, unde e mica, si maghiari, unde rata e mare) din moment ce Traditia Mare a tuturor interzice expres siniciderea? Ei bine, prin aceea ca avand deja in jur exemple de indivizi pe care i-a cunoscut si care si-au rezolvat astfel o criza personala, cineva apeleaza mai repede la modelul cultural al sinuciderii decat un individ din alta comunitate, unde asta e ceva rar. Pur si simplu, in primul caz cararea e mai batatorita iar faptul e mai probabil sa se intample daca exista si un halou romantic in jurul acestei solutii, legat de prestigiul social al celor care au apelat la ea inainte (artisti, eroi, etc). Asa se perpetueaza un model cultural real intr-o societate, chiar daca el e in contradictie cu normele scrise superioare. Iar exemplul cu sinuciderea ca tipar valorizat de actiune nu e intamplator: si in islam Marea Traditie il interzice, insa fantana “martirilor” teroristi nu seaca deloc, din cate se vede. Pentru asta nu trebuie sa fie practicat de toata lumea (evident), nici macar de o majoritate, ci doar sa fie un pattern tolerat sau chiar justificat in anumite situatii. Or, cu sau fara sinucidere, asta s-a intamplat cu radicalizarea de tip terorist in lumea araba: a ajuns un model cultural real, la care participa o minoritate dar care este tolerat de o majoritate in anumite reguli si conditii. Iar cu cat sunt mai multi si mai prestigiosi cei care il practica, cu atat se va inradacina mai tare si va exercita o atractie romantica asupra altora. In plus, exista si motive institutionale ale perpetuarii: dupa decenii de lupta armata subsersiva, in conspirativitate, organizatii precum Hamas (in Gaza), Hezbollah (in Liban) sau Fratii Musulmani in Egipt au constatat ca e foarte greu ca, ajuns deodata la putere, sa devii un partid civil care se ocupa de administratie locala, pavat drumuri si dezvoltare economica. Cine a trait o viata ca razboinic si s-a antrenat sa puna bombe nu se reconverteste usor in consilier local care negociaza bugete si consulta cetatenii unde sa fie pusa groapa de gunoi. Nu e imposibil, dar e greu, pentru ca abilitatile si expertiza necesare sunt de alta natura. Apare cum s-ar spune un efect de path-dependence in aceste organizatii, care atunci cand ajung sa controleze teritorii sau putere politica, cauta motive sa continue sa faca ce stiu cel mai bine: sa gaseacsa adversari, sa proiecteze in comunitate pericole existentiale, deci sa-si doreasca controlul total si exclusiv si sa continue lupta armata. Conflictul israelo-palestinian a contribuit mult la crearea nucleelor de lupta subversiva, prin metode teroriste, in lumea araba. Initial terorism marxist de stanga, el s-a putut converti ulterior la Islam cand marxismul s-a demodat: am stabilit ca ceea ce da coerenta modelului este practica sociala inradacinata, exemplele, ethosul, si mai putin scenografia ideologica pe care o construieste din nevoi tactice. Iar dupa atatea decenii de practica e posibil ca lupta sa continue in directii noi chiar daca, ipotetic, conflictul pe teritorii s-ar incheia printr-o pace. Asa s-a intamplat in Algeria, unde terorismul oribil, justificat prin lupta de eliberare fata de Franta, s-a transformat mai tarziu in razboi civil intre un stat secular, dar autoritar si brutal (cum ar fi creat probabil si Arafat daca ar fi putut) si o opozitie islamista la fel de brutala, care cu rare exceptii nu putea functiona decat in conspirativitate. Cand asta e singura societate civila pe care o ai, iar totul se suprapune peste o cetatenie pasiva, bombardata din ambele parti cu propaganda obedientei, avand ca singur model de stat unul rentier, care aduna bani din concesionarea exploatarii resurselor naturale (deci nu din impozite directe pe cetateni, ceea ce ar crea alta dinamica politica si presiune pentru raspundere politica) si promite impartirea rentelor catre cetateni, iar totul se cupleaza cu un discurs tiermondist paranoic, ce explica orice criza sau dificultate prin interventii rauvoitoare si obscure ale strainului – atunci cockteilul e unul exploziv intr-adevar. O data acceptat in comunitate pe scara larga, modelul violentei vindicative legitimeaza pentru marginali, dezorientati sau diversi baieti hiperactivi asa cum sunt multi la o anumita varsta (iar comunitatile musulmane sunt in genere foarte tinere) genul de debusee pe care l-am vazut zilele astea in Franta. In vreme ce la altii norma sociala informala (respinsa retoric, dar tolerata practic) e sa te imbeti bine si sa te caftesti dupa un meci de fotbal cu adversarii, la junii musulmanii arabi (sau Pushtuni, etc) exista supapa radicalizarii, care da in plus si senzatia participarii la ceva important, existential si cu radacini istorice. Ea serveste unor tineri cu date socio-demografice similare celor din galeriile de fotbal – dar si, in comunitatile de imigranti din Europa de Vest, altora cu potential de integrare sociala mai bun, chiar in comunitatea globala, dar care fac fronda adolescentina rupandu-se de traditia integrationista si pasnica a parintilor lor, imigranti de prima generatie (situatia lui Osama bin Laden, de exemplu). Iar cum omul e o fiinta politica, un model cultural real poate fi manipulat de lideri absolut a-ideologici, pragmatici, cu diverse agende poltice sau economice fara legatura cu doctrina cea mare, desi pot face apel retoric la aceasta. Ei si nu altii creaza aceste patologii ale violentei in randul imigratiei musulmane din Occident, iar a cauta la nesfarsit in textul Coranului sursa violentelor e la fel de neproductiv cu a cauta-o in nesfarsitele maceluri din Vechiul Testament (text de altminteri acceptat si de musulmani) sau in Iliada, blockbuster mai sangeros decat orice film de la Holywood. Lucrul cu care ne luptam noi zilele si anii acestia, in Europa si aiurea, este un model cultural ce tine de Mica Traditie a islamului si care se pliaza pe diverse agende politice regionale, unele destul de seculare. Iar solutia nu e in nici un caz de a transforma aceste Mici Traditii in valori sociale supreme ce se cuvine a fi protejate cu sfintenie, desi vedem bine ca sunt contraproductive, ci de a ne intoarce la Marea Traditie si a gasi in ea acele elemente care o fac compatibila cu modernitatea. Evident, rolul principal trebuie sa-l joace aici insisi coreligionarii celor doi baieti cu AKMuri.

Comentarii

- Dacă acționezi cu maturitate și considerație pentru alți utilizatori, ar trebui să nu ai nici o problemă.
- Nu fi neplăcut! Demonstrează și împărtășește informațiile, înțelepciunea și umorul pe care știm că le posezi.
- Ia o parte din responsabilitatea pentru calitatea convorbirilor în care ești participant.

Vă mulțumim!


2019
martie (3)
2018
martie (3)
mai (2)
2017
martie (6)
2016
martie (141)
aprilie (64)
mai (44)
iunie (36)
iulie (30)
august (35)
2015
martie (110)
aprilie (46)
mai (38)
iunie (65)
iulie (68)
august (69)
octombrie (116)
2014
februarie (141)
martie (102)
aprilie (72)
mai (105)
iunie (94)
iulie (50)
august (63)
2013
martie (102)
aprilie (115)
mai (88)
iunie (65)
iulie (80)
august (129)
octombrie (147)
noiembrie (132)
2012
ianuarie (149)
martie (53)
aprilie (33)
mai (40)
iunie (30)
iulie (17)
august (19)
2011
decembrie (154)
2009
ianuarie (547)
februarie (649)
martie (361)
aprilie (308)
mai (243)
iunie (362)
iulie (256)
august (170)
octombrie (150)
2008
iulie (1)
august (10)
decembrie (174)
0000