Cei pe care ii criticam au devenit deja imuni. Isi apara pozitiile cu o incrancenare iesita din comun. Un lucru insa ii deranjează la culme: sa le spui adevarul in fata. Dar mai ales sa-l afle si altii. Cu cat stim mai multi ce fac ei, cu atat sunt mai vulnerabili.



-----
Cand raul invinge binele !

Cand raul invinge binele !

 Cand raul invinge binele !
Mă uit la noi.

Știu, pentru mulți de-ai noștri primul gând este să spună că suntem, luați la grămadă, cam de căcat.

Nu cred asta. Ba chiar din contră.

Dar undeva este, adevăru-i, o problemă. Ne facem rău unii altora. Conștient sau inconștient, ocazional sau susținut, ne facem rău.

Și să ne înțelegem din start… răul, în crezul meu, este absența binelui. Pentru că oamenii, oricât mi-ar plăcea mie să cred asta, oamenii nu pot fi neutri.

Că ești politician și refuzi să vezi cât rău le faci celor de care ar trebui să ai grijă…

Că ești sofer și ignori Ambulanța ale cărei sirene urlă disperate în spatele tău…

Că ești omul de la ghișeul de la Taxe și Impozite și-l plimbi pe omul din fața ta prin tot cartierul pentru a-și plăti dările…

… oricine ai fi, ai în fiecare zi șansa să faci măcar puțintel bine.

Dar tu refuzi să faci asta.

Și noi, noi toți, uneori refuzăm asta.

Din diferite motive, supărări, frustrări sau probleme personale… refuzăm să facem bine.

Facem rău. Dar, cumva, într-o logică paralelă, așteptăm bine la schimb.

Așteptăm să fim ajutați, să ni se ofere ajutorul și sprijinul.

Că mă gândesc că altfel nu s-ar mai văita nimeni atunci când primește rău.

Am un prieten care s-a chinuit 8 zile, la sfârșitul anului trecut, să-și înmormânteze mama. N-a putut, pentru că cineva… n-a avut chef să plimbe niște hârtii. Vorbeam cu el și era sfârșit, strâns tot ca un pumn cu falangele albite de epuizare.

Am pe cineva din familie internat acum în spital. A fost săptămâna trecută la spital, că se simțea rău. Doctorul l-a trimis acasă, că n-are nimic. Alaltăieri s-a dus iar. Același doctor… l-a trimis acasă. Că n-are nimic.  A ajuns al nostru în fața spitalului și a căzut. Embolie pulmonară.

Mi-aduc aminte când, acum 8 ani, cred, a intrat un imbecil cu bicicleta într-un grup de copii. Printre cei mici… fiică-mea. Un drum disperat prin oraș, a’ mică leșinată și cu gura făcută praf, ajungem la spital cu ea. Un flegmatic care se scărpina la testicule (nu, nu e o figură de stil) mă vede cu copilul plin de sânge în brațe, moale ca o cârpă și zice scârbos și plin de importanță: – Buletinele părinților și certificatul de naștere al copilului, altfel nu intrați.

Asta facem zilnic.

Da, noi toți. Cu excepții, într-adevăr.

Pe rând, desigur.

Și-apoi așteptăm bine.

Nu te critic, mă critic pe mine.

Nu mă aștept să te schimbe scrierea mea.

Dar ce mișto ar fi să reușim să ne schimbăm în bine cu toții. Măcar puțin…

Data: 10 ianuarie, 2018

Sursa: Intern

Comentarii

- Dacă acționezi cu maturitate și considerație pentru alți utilizatori, ar trebui să nu ai nici o problemă.
- Nu fi neplăcut! Demonstrează și împărtășește informațiile, înțelepciunea și umorul pe care știm că le posezi.
- Ia o parte din responsabilitatea pentru calitatea convorbirilor în care ești participant.

Vă mulțumim!


2018
martie (3)
mai (2)
2017
martie (6)
2016
martie (141)
aprilie (64)
mai (44)
iunie (36)
iulie (30)
august (35)
2015
martie (110)
aprilie (46)
mai (38)
iunie (65)
iulie (68)
august (69)
octombrie (116)
2014
februarie (141)
martie (102)
aprilie (72)
mai (105)
iunie (94)
iulie (50)
august (63)
2013
martie (102)
aprilie (115)
mai (88)
iunie (65)
iulie (80)
august (129)
octombrie (147)
noiembrie (132)
2012
ianuarie (149)
martie (53)
aprilie (33)
mai (40)
iunie (30)
iulie (17)
august (19)
2011
decembrie (154)
2009
ianuarie (547)
februarie (649)
martie (361)
aprilie (308)
mai (243)
iunie (362)
iulie (256)
august (170)
octombrie (150)
2008
iulie (1)
august (10)
decembrie (174)
0000