Cei pe care ii criticam au devenit deja imuni. Isi apara pozitiile cu o incrancenare iesita din comun. Un lucru insa ii deranjează la culme: sa le spui adevarul in fata. Dar mai ales sa-l afle si altii. Cu cat stim mai multi ce fac ei, cu atat sunt mai vulnerabili.



-----
A ramane impreuna DE DRAGUL COPIILOR nu este o dovada de iubire

A ramane impreuna DE DRAGUL COPIILOR nu este o dovada de iubire

043ad202745df00bc9f96e8e456a8f9b A ramane impreuna DE DRAGUL COPIILOR nu este o dovada de iubire
043ad202745df00bc9f96e8e456a8f9b
Nimic pe lume nu va putea sterge definitiv ranile provocate de certurile crunte dintre parintii mei. Gandul ca ele nu se vor opri niciodata ma transforma de fiecare data intr-un copil speriat si neputincios, chiar si acum. A ramane impreuna si a evita divortul „de dragul copiilor” nu mi s-a parut niciodata a fi o dovada de iubire. Prin prisma experientei mele, el nu este altceva decat un act de egoism si lasitate. Sarbatori in familie, pline de durere si frica Pentru foarte multi ani si cu ecouri inca foarte dureroase in prezent, Craciunul, Pastele sau Revelionul in familia mea erau unele dintre cele mai de cosmar zile din intregul an. Nu stiu ce anume se intampla, ce vrajitoare rea sau ce intamplari oribile le intunecau mintile parintilor mei fix in ceea ce ar fi trebuit sa fie cele mai frumoase si „de familie” sarbatori de peste an. Cu mintea adultului de acum incerc inca sa inteleg. Insa niciun necaz, nicio cantitate de oboseala sau tot stresul care exista pe pamantul acesta daca s-ar fi ingramadit in vietile parintilor mei nu imi pot explica orele de scandal care precedau fiecare zi de sarbatoare, apoi o insoteau si o petreceau inca niste zile dupa. Am crescut intr-o casa in care scandalurile si certurile intre parinti erau atat de frecvente incat prin clasa a noua am vrut sa plec de acasa. Nu am plecat atunci, pentru ca mama s-a prins si a facut o veritabila criza de parinte neinteles si abandonat. Am plecat insa cativa ani mai tarziu si cred din tot sufletul ca daca parintii mei nu s-ar fi certat atat de urat si atat inspaimantator, viata mea si a copiilor mei ar fi fost cu totul alta. Pentru ca am tanjit tot timpul dupa liniste si familie, am sacrificat aproape totul pentru ele, inclusiv studiile. Frica de bataie a venit odata cu statul de „sotie” In primii ani ai casniciei mele, ori de cate ori ne certam, incepeam sa tremur si sa imi rog sotul sa nu ma loveasca. Prima oara cand m-a auzit a ramas perplex: este unul dintre cei mai blanzi oameni pe care ii cunosc si niciodata in anii dinaintea nuntii nu imi daduse vreun motiv care sa ma faca sa gandesc asa ceva. Si nici in mintea mea nu aparuse gandul acesta cat timp am fost doar iubiti; frica de bataie a venit odata cu statul de „sotie”. Frica de bataie se cuibarise in mintea mea inca din primii ani ai copilariei cand, dupa spusele unei rude, asistasem la un astfel de „eveniment”. Marturisesc ca uitasem de el, ascuns probabil printr-un ungher de suflet, ca sa nu mai doara. Nu am uitat insa urmatoarele batai, niciodata insa batai „ca la altii”, nu, pentru ca noi nu eram, Doamne fereste, „o familie de nebuni”, ci doar o familie normala, ca toate celelalte, pentru ca toti parintii se mai cearta, dar totusi ei se iubesc, dupa cum ma linistea mama. Nu-i asa? Nu prea… Foarte, foarte mult timp am crescut si trait cu aceasta veritabila lectie de viata predata de parintii mei: toti oamenii se cearta. in gura lor, acest „toti oamenii se cearta” insemna, concret, ca toti oamenii isi trezesc copiii din somn in miezul noptii cu urlete si zgomot de mobila trantita; sau ca isi arunca vorbe pe care copiii nici macar nu le inteleg, vorbe intime si dureroase; sau ca in toate familiile copiii intervin intre parinti sa nu se mai bata, sa nu mai dea palme, sa nu mai izbeasca de pereti. Oare in toate familiile copiii nu vorbeau despre „acasa”, din rusine? Sau toti copiii nu ieseau din camera de frica, noaptea, in mijlocul acestor ceruri „obisnuite”? Umblau si ei zile la rand dupa scandal ca intr-o casa a unor zombie, o casa in care nimeni parca nu ii mai vedea, nimeni nu le spala hainele, nimeni nu le facea de mancare sau ii intreba cum a fost la scoala doar pentru ca parintii erau prea daramati sub povara propriei dureri, a propriilor vieti ratate? Am fost, pe rand, cand sotia tatalui meu, cand sotul mamei mele Am citit odata o poveste despre o familie ramasa fara mama in urma unei boli. O familie in care, in cautarea unui echilibru, fiica cea mare ajunge sa imprumute, tacit, rolul de mama. Aceasta preia treptat rolul sotiei decedate, intai in gospodarie, apoi imbracandu-i hainele, pentru ca in cele din urma sa se mute definitiv in dormitorul matrimonial. Eu am fost pe rand, mult timp, cand sotia tatalui meu, cand sotul mamei mele. Eram sotia tatalui meu cand, inca de pe la 14 ani, am inceput sa am grija de fratii mai mici, sa fac curat, sa spal, sa gatesc si sa ii calc tatalui meu camasile pentru serviciu, asa incat el sa nu mai simta ca mama nu mai face toate acestea si, credeam eu, sa nu se mai certe. Seara, cand el venea de la serviciu, stateam eu cu el de vorba si povesteam intamplari de peste zi, razand, ca un cuplu, asa incat ei sa nu mai aiba ocazia de a se certa. Dupa o noapte de scandal, mama era leguma multe zile la rand. in scurtul timp petrecut acasa dormea sau plangea. imi era mila de ea si, irational, deveneam prietenul ei, iubitul ei, cel care o alinta si ii stergea lacrimile, o punea sa se spele si sa se aranjeze, cel care ii spunea ca e frumoasa si iubita. Copii fara parinti Parintii care traiesc ani la rand intr-o relatie care le aduce numai nefericire (desi cred ca mai potrivit ar fi cuvantul englezesc „misery”) nu mai au puterea sufleteasca de a se ocupa de copiii lor. Deseori proiecteaza asupra copiilor toata sila pe care o au fata de partener – copiii sunt rodul „nenorocitului” cu care isi impart viata. Sunt, de cele mai multe ori, copii abandonati. Copii care nu sunt dusi la medic, carora nu li se cumpara haine decat ca maxima necesitate, pentru care orice alta activitate in afara scolii obligatorii nu exista; strandul, patinajul, sportul, atelierele de dans, de pictura, ba chiar si meditatiile sunt pentru „ceilalti”, pentru copiii din acele familii in care parintii nu isi marturisesc iubirea prin injuraturi si palme. Salvatorii lumii Acesti copii ajung adulti care invata cu greu si multe lacrimi ca si ei merita! Ca merita sa fie iubiti pentru ceea ce sunt si pentru ceea ce nu sunt, ca merita controale si ingrijire medicala, ca merita vacante sau un pulover frumos, desi mai au inca doua acasa. invata cu durere ca isi pot face bucurii, ca se pot apropia de oameni fara teama ca ii vor face sa sufere si, cel mai greu lucru, invata ca nu pot salva pe oricine, oricand si din orice situatie si ca, atunci cand nu o fac, nu sunt niste oameni rai! Adultii care au fost expusi la violenta repetata in copilarie vor deveni adulti furiosi pe ei insisi sau pe cei apropiati Copiii expusi la violenta fizica sau/si verbala aduna multa frustrare, izvorata din neputinta. Neputinta de a schimba, neputinta de a-i face fericiti pe cei pe care ii iubesc cel mai mult. Cu timpul, se vor autoinvinovatiti (deseori fiind invinuiti chiar de catre parinti ca „nu au facut ceva”). Ajunsi adulti, isi vor uri, inconstient, parintii, urandu-se mai apoi pe sine pentru un asa gand. Vor acumula si mai multa frustrare si furie, furie pe care fie o vor indrepta asupra celor apropiati (parteneri, propriii copii) fie asupra lor insisi, in diferite forme. Divortul nu inseamna ratare Divortul nu a fost niciodata o alternativa acceptata de nici unul dintre parintii mei. A fost privit intotdeauna ca o declaratie publica a ratarii. Parintii mei si-au inchipuit intotdeauna ca vecinii vor rade si ii vor barfi mai abitir pentru ca au divortat. Mi-am implorat parintii de multe ori sa divorteze. Nu stiu de ce nu au facut-o. Nici unul dintre raspunsurile „avem copii impreuna”, „nu avem unde sa ne mutam” sau „noi ne iubim” nu mi-au putut vindeca ranile si fricile pe care le mai port si acum, bine ascunse. Parintii care nu sunt parinti nu vor ajunge niciodata bunici cu adevarat Parintii care refuza sa divorteze nu isi rateaza doar propriile vieti, ci le dezechilibreaza si ranesc adanc si pe cele ale propriilor copii si chiar ale nepotilor. Parintii mei se cearta la fel de rau in continuare. Copiii nostri nu au acum bunici la care sa mearga in weekenduri sau vacante, pentru ca noi refuzam sa ii expunem unui posibil scandal. Ei nu au bunici cu care sa iasa in parc sau la film pentru ca bunicii lor sunt tristi si deprimati si fara chef de a mai face ceva, la sfarsitul unei vieti petrecute in durere. As fi vrut ca parintii mei sa divorteze atunci, demult si sa opreasca o data pentru totdeauna durerea din viata mea. Nu au facut-o. Si singurul lucru pe care il eu il pot face acum este sa invat ca nu a fost vina mea si sa ma incarc cu inca o masura de putere si detasare. Pentru ca vin sarbatorile si, odata cu ele si telefoanele in care aflu de un „nou” scandal petrecut in Ajun, intre parintii mei.

Comentarii

- Dacă acționezi cu maturitate și considerație pentru alți utilizatori, ar trebui să nu ai nici o problemă.
- Nu fi neplăcut! Demonstrează și împărtășește informațiile, înțelepciunea și umorul pe care știm că le posezi.
- Ia o parte din responsabilitatea pentru calitatea convorbirilor în care ești participant.

Vă mulțumim!


2019
martie (3)
2018
martie (3)
mai (2)
2017
martie (6)
2016
martie (141)
aprilie (64)
mai (44)
iunie (36)
iulie (30)
august (35)
2015
martie (110)
aprilie (46)
mai (38)
iunie (65)
iulie (68)
august (69)
octombrie (116)
2014
februarie (141)
martie (102)
aprilie (72)
mai (105)
iunie (94)
iulie (50)
august (63)
2013
martie (102)
aprilie (115)
mai (88)
iunie (65)
iulie (80)
august (129)
octombrie (147)
noiembrie (132)
2012
ianuarie (149)
martie (53)
aprilie (33)
mai (40)
iunie (30)
iulie (17)
august (19)
2011
decembrie (154)
2009
ianuarie (547)
februarie (649)
martie (361)
aprilie (308)
mai (243)
iunie (362)
iulie (256)
august (170)
octombrie (150)
2008
iulie (1)
august (10)
decembrie (174)
0000