Cei pe care ii criticam au devenit deja imuni. Isi apara pozitiile cu o incrancenare iesita din comun. Un lucru insa ii deranjează la culme: sa le spui adevarul in fata. Dar mai ales sa-l afle si altii. Cu cat stim mai multi ce fac ei, cu atat sunt mai vulnerabili.



-----
Romania, o tara pustie !

Romania, o tara pustie !

coruptie romania

 Romania, o tara pustie !
Nu, nu e vorba de poemul lui T. S. Eliot, nici de vreun alt topos poetic. E vorba de o țară concretă, pe jumătate feudală, pe jumătate modernă, cu obiceiuri care variază de la totemism și superstiție la locuirea preferențială în “cyberspace”. O țară condusă de o rețea de traficanți de voturi ce au făcut mari averi după o mai veche rețetă a furtului de la stat. O țară – tot mai depopulată – a jupînilor și a vătafilor. O “țară tristă, plină de humor”, cu vorba melancolicului Bacovia, care vroia să se retragă “singuratic și uitat”. O țară în care glumim și rîdem cu sentimente amestecate. Ba cu dezgust, ba cu furie, ba pentru a ne elibera cathartic de tristețe. Niciodată însă cu nonșalanță.

Și, dacă în alte țări se mai vorbește de tirania clasei de mijloc și a intelectualilor asupra proletarilor  –  vă mai amintiți tema socială a filmului Titanic sau divergențele de clasă ce complică intriga erotică din romanul Amantul doamnei Chatterley (Lady Chatterley’s Lover) al lui D. H. Lawrence ? – peste țara despre care vorbesc a trecut pustiitor tăvălugul comunist. Efectul e o lume în care intelectualii și clasa de mijloc stau la cheremul unui lumpenproletariat agramat și exuberant, aflat cel mai adesea la butoanele de comandă. În țara asta, medicii, profesorii și cercetătorii, adică oamenii care studiază cel mai mult în viață, au salarii mai mici decît secretarele de la primării care nu au absolvit decît liceul. Și, evident, toți funcționarii îi privesc de sus pe oamenii cu carte, cam ca – din nou avem nevoie de un poet – găina cenușie și cocoșul împintenat din poezia “Cîți ca voi” a lui Topârceanu.

În țara asta miniștrii au făcut “decît” niște cariere dubioase, la o curte medievală sau alta – sau “cariere monastice” la vestita mănăstire Secu. Iar pe rivalii lor politici din consilii de administrație ale primăriilor sau din Parlament care au studii reale, eventual la niscaiva universități străine din țări moderne, conțopiștii medievali îi privesc cu o nedisimulată ură. Dacă sunt femei, nu uită să le șuiere printre dinți du(b)ioase “vorbe de duh” ce par culese de pe site-uri de Internet pentru adulți (circulă, nu întîmplător, anecdote despre calculatoarele de la Parlament frecvent blocate din cauza virușilor transmiși prin acele site-uri.)

În țara cu pricina viața e, așadar, tot mai melancolică. Și, deși oamenii au umor, mulți, din ce în ce mai mulți, pleacă pe unde apucă. Nu pleacă numai la “muncile de jos”. Pleacă și medici, și profesori, și o sumedenie de “tehnocrați” calificați. Pleacă în Europa prosperă și civilizată. Cum?! Pleacă din țara cu cea mai mare creștere economică din UE? Și unii din ei, “tehnocrații”, au și aici “joburi bine plătite”, plecînd de fapt de pe același – pe același – salariu? Ce absurditate mai e și asta?!

Răspunsul e că, în decizia multora de a pleca din țara cu pricina, nu intră numai calcule economice. Intră și lehamitea. Intră și lipsa de sens. Mulți nu văd rostul să mai contribuie la bugetul unei țări care e sifonat meticulos de baroni disprețuitori și imunzi. Nu văd rostul să mai trăiască într-o țară ținută în preistoria transporturilor de o clică de mafioți. Nu văd rostul să-și dea copiii la școli unde trebuie să ducă săpun și hîrtie igienică, ministrul Educației fiind cineva care nu pare să justifice efortul de a mai merge la școală. Nu văd rostul să rămînă acolo  unde, nu numai că se fură, se înjură și se batjocorește fără perdea, dar se și dorește legalizarea mitei, a abuzului de putere și a violului. Acolo unde corupția e declarată “bullshit“.

În țara condusă de “elitele” din cel mai înapoiat județ. În țara unde școala din Videle se bucură de o reputație mai bună decît orice mare universitate. În țara unde puterea e dirijată de un mare admirator al lui Suleiman Magnificul – pentru care, desigur, supunerea totală e unicul criteriu pentru împărțirea dregătoriilor. În țara jecmănită pentru a deschide conturi în Brazilia sau a fugi în Madagascar. În țara unde bocitoarele îl eroizează pe Adrian Năstase – coruptul fost premier PSD ce a petrecut mai mulți ani la Jilava – ridicîndu-l în slăvi pînă la proporțiile unui Havel sau Nelson Mandela. În țara unde Gigi Becali e principalul sfînt creștin în viață și Iulian Vlad e cel mai mare erou contemporan. În țara unde intelectuali integri și oameni politici decenți care continuă să apere valorile democrației sunt vitriolați ca “agenți străini”, “sorosiști” și “dușmani ai poporului”. În țara unde justiția este considerată ”paralelă” și condamnații penal sunt martiri.

Țara asta pare tot mai mult scena unei tragedii sociale, politice, civilizaționale. Și totuși, deși s-au prăbușit ”cîteva ceruri” peste noi – am fost bombardați în ultimul an cu decizii mafiote, cu Ordonanța 13, cu legile și amendamentele din Parlament, cu noi și noi guverne de nepricepuți și agramați, de lichele și trepăduși – esențialul e că toată această clică de impostori, tot acest lumpenproletariat ajuns, e principalul actor înfricoșat. De un an de zile se luptă din răsputeri să submineze, să distrugă chiar, lucrul de care se tem cel mai mult pe lumea asta: o justiție independentă de politic. Se dau peste cap, mînați de adrenalina propriei lor frici, să reducă la neputință justiția însăși – întregul aparat juridic. În spatele ușilor închise se poartă probabil discuții mai stridente, înfricoșate și isterice decît ceea ce auzim la suprafață. În țara asta, nici baronii politici sau emulii sultanilor medievali nu pot fi nonșalanți.

Trăim într-adevăr, în țara cu pricina, într-o epocă neliniștitoare, ce pare absurdă și tragică. Și căile noastre de împotrivire și rezistență nu sunt netede. Peste tot avem de înfruntat obstacole noi și vechi. Trebuie să fim mereu creativi și să nu ne demobilizăm. Dar avem de partea noastră curajul. Avem conștiința că, atîta cît putem și cu limitele noastre inerente, “luptăm lupta cea bună”. Mai e și faptul că, în raport cu țara în discuție, poate n-ar trebui să ne întrebăm – cu vorba lui J. F. Kennedy – numai ”ce poate face ea pentru noi”. Întrebarea care ne face într-o mai mare măsură oameni – într-o mai mare măsură cetățeni – este și ”ce putem face noi pentru ea”. Altminteri, e o țară din ce în ce mai pustie…



Data: 26 ianuarie, 2018

Sursa: Intern

Comentarii

- Dacă acționezi cu maturitate și considerație pentru alți utilizatori, ar trebui să nu ai nici o problemă.
- Nu fi neplăcut! Demonstrează și împărtășește informațiile, înțelepciunea și umorul pe care știm că le posezi.
- Ia o parte din responsabilitatea pentru calitatea convorbirilor în care ești participant.

Vă mulțumim!

Constantin

Gresesti maestre ! Tara nu e condusa de lumpenproletariat ,ci dee mari profesori universitari!De ingineri ,de carturari,intelectuali subversivi,subliminali ai curentului tradator continuatori!Unde vezi matale,proletari travestiti in meseriasi politici ,cind astia sunt evoluati din aia cu facultati!Era bine sa fim condusi de aia cu liceul absolvit,de prostii de proletari,care au iesit in strada in 1989 si acum li se da cu flit democratia uitind de meritrocratie !dACA AI UITAT SI AI CITIT Cevengur de Andrei Platonov,ti-ai da seama in ce lume traim,daca vrei !
0


2018
2017
martie (6)
2016
martie (141)
aprilie (64)
mai (44)
iunie (36)
iulie (30)
august (35)
2015
martie (110)
aprilie (46)
mai (38)
iunie (65)
iulie (68)
august (69)
octombrie (116)
2014
februarie (141)
martie (102)
aprilie (72)
mai (105)
iunie (94)
iulie (50)
august (63)
2013
martie (102)
aprilie (115)
mai (88)
iunie (65)
iulie (80)
august (129)
octombrie (147)
noiembrie (132)
2012
ianuarie (149)
martie (53)
aprilie (33)
mai (40)
iunie (30)
iulie (17)
august (19)
2011
decembrie (154)
2009
ianuarie (547)
februarie (649)
martie (361)
aprilie (308)
mai (243)
iunie (362)
iulie (256)
august (170)
octombrie (150)
2008
iulie (1)
august (10)
decembrie (174)
0000