Cei pe care ii criticam au devenit deja imuni. Isi apara pozitiile cu o incrancenare iesita din comun. Un lucru insa ii deranjează la culme: sa le spui adevarul in fata. Dar mai ales sa-l afle si altii. Cu cat stim mai multi ce fac ei, cu atat sunt mai vulnerabili.



-----
PSD, boala pe care o taram dupa noi din comunism

PSD, boala pe care o taram dupa noi din comunism

04 03 14 p_9 PSD, boala pe care o taram dupa noi din comunism
04 03 14 p_9
Intr-un clip electoral al Partidului National Liberal ni se vorbea in termeni belicos-sportivi despre eurocampioni: candidatii liberali la europarlamentare defilau pe ecranul televizorului purtand medalii la gat, in vreme ce o voce anunta ca urmeaza lupta dintre coruptie si justitie, stanga si dreapta, trecut si viitor, Rasarit si Occident. In aceasta enumerare antitetica, al doilea termen al fiecarui binom (justitia, dreapta, viitorul, Occidentul) se intelege ca reprezenta binele, deci cauza pentru care lupta PNL-ul, iar primul termen (coruptia, stanga, trecutul, Rasaritul) reprezenta raul, deci cauza pentru care lupta adversarul PNL-ului. Cum e limpede ca prin Rasarit autorii clipului se gandeau la Rusia (nicidecum la Japonia, de pilda), iar prin trecut se gandeau la comunism, si cum coruptia poarta un stigmat evident, trei din cele patru cauze invocate sunt, asa zicand, a priori bune si pot fi automat acceptate de un alegator onest si cat de cat informat. In privinta binomului stanga-dreapta, lucrurile sunt ceva mai delicate. Dar, asezand stanga in acelasi taler al balantei cu coruptia, cu comunismul si cu orientarea spre Rusia, deducem ca, pentru autorii clipului, stanga e un lucru a priori rau. Aceasta e o concluzie. A doua concluzie care poate fi trasa este ca adversarul declarat al PNL-ului in campania electorala, PSD-ul, e considerat de liberali un partid de stanga, cu alte cuvinte ca liberalii accepta felul in care PSD-ul se autodefineste. Prin urmare, in spatele acestui clip se afla doua afirmatii: stanga politica e, in sine, rea si PSD-ul e un veritabil partid de stanga. in cele ce urmeaza voi analiza cele doua afirmatii si voi incerca apoi sa arat ca aceasta analiza ne poate ajuta sa intelegem mai bine unde ne aflam si ce putem spera in jocurile politice care ne asteapta. Maniheismul stanga-dreapta Ceea ce in mod conventional numim dreapta politica (lasand deoparte originea istorica a termenului) se leaga de masuri indreptate spre o cat mai libera functionare a pietei, cu efecte economice globale evidente. Ceea ce numim stanga se leaga de redistribuirea avutiei, cu efecte sociale evidente. Simplu spus, dreapta actioneaza direct in planul economiei (si abia indirect in cel social), stanga actioneaza direct in planul social (si abia indirect cel economic). Actionand in planuri diferite, stanga si dreapta nu sunt propriu-zis opuse, ci complementare. Nu exista o pozitie de echilibru intre stanga si dreapta, o cale de mijloc stabila, pentru ca lumea moderna e dinamica si prezinta o instabilitate intrinseca. (Sigur, in sistemele care nu evolueaza, se poate obtine o relativa stabilitate cu un singur pol de putere – de pilda in sistemele totalitare –, dar ele nu intra in discutie aici.) O usoara perturbatie in plan social poate induce catastrofe in cel economic, dupa cum o usoara perturbatie in plan economic poate induce catastrofe in cel social. Lasand deoparte orice parti pris-uri, e o naivitate sa demonizezi a priori unul din cei doi termeni complementari – ei actioneaza alternativ pentru pastrarea unui echilibru instabil. Tocmai asta e solutia pe care a gasit-o Occidentul in ultimul secol, si care a permis dinamica lui fara precedent. Sigur, spun toate astea luand distanta necesara. Altminteri e firesc sa existe politicieni care sa parieze pe dreapta si politicieni care sa parieze pe stanga – e o chestiune care tine de inclinatie personala, de cultura si (de ce nu?) de interese. De regula, cei de dreapta sunt ingijorati mai cu seama de problemele economice, considerand ca cele sociale se rezolva cumva de la sine. Simetric, cei de stanga sunt ingrijorati mai cu seama de problemele sociale, gasind ca economia isi face oricum jocurile, iar prosperitatea e automat asigurata. In democratie, fiecare dintre ei trebuie sa fie cat mai convingator, mergand pana la populism, pentru a obtine voturi. Cata vreme populismul nu depaseste niste limite (date de valorile pe care se presupune ca le apara politicienii) si cata vreme actiunea politica, intr-un sens sau altul, e eficienta, societatea ramane in matca ei si are sansa sa prospere. Sa fii de stanga sau de dreapta nu e nici un merit, nici un viciu. E doar o optiune perfect acceptabila intr-o democratie moderna. Dreapta si stanga alcatuiesc pur si simplu un tandem complementar inevitabil – pentru ca e inevitabil sa rezolvi probleme economice si e inevitabil sa rezolvi probleme sociale, iar ele nu pot fi rezolvate simultan: dreapta si stanga, chiar daca pornesc din planuri diferite, se intalnesc pe o unica scena politica, unde sunt fatalmente opuse in concretul masurilor pe care le au in vedere. Asa se explica alternanta la guvernare pe care o vedem peste tot in Occident. Partizanatul politic orb (fie de stanga, fie de dreapta) se intemeiaza, cred, pe ideea ca exista o solutie univoc determinata pentru sistemul socio-economic. Cu alte cuvinte, ca, in anumite conditii, lumea in care traim poate intra intr-un echilibru stabil al prosperitatii. E un fel de vis recurent al paradisului pierdut, al unei lumi ideale. Avem o solutie, iar atunci cand ea va fi pusa in aplicare vom atinge binele maxim. Aceasta corespunde nevoii innascute de a evita incertitudinea. Pe de alta parte, a accepta ideea ca lumea e intrinsec instabila, dar ca ne putem aseza pe o fasie ingusta de stabilitate printr-o echilibristica atenta, prin permanente negocieri si ajustari, presupune mari riscuri si framantari psihice. Trecerea de la operspectiva la alta a avut loc, de pilda, in matematica, atunci cand Kurt Gödel a demonstrat ca exista propozitii despre care nu se poate spune nici ca sunt adevarate, nici ca sunt false, demoland astfel mitul unui adevar matematic absolut – si producand teribile furtuni intelectuale. Ar fi o greseala sa consideram ca aceasta perspectiva – a acceptarii incertitudinii si instabilitatii in societate, a acceptarii nedemonstrabilului in matematica – tine de relativism. Relativismul pune un bemol nediferentiat, or, aici, e vorba doar de un soi de luciditate. In fine, in toata afacerea asta stanga-dreapta intervine perturbator ceea ce se numeste extrema stanga sau extrema dreapta. in Occident, ce-i drept, s-a intamplat ca partide democrate sa faca aliante politice dubioase (deh, jocurile sunt complicate de multe ori), dar asta nu-i poate aseza intr-o prelungire continua pe cei care respecta democratia alaturi de cei care vor s-o lichideze. intre ei se afla o prapastie. Totusi, falsa idee a unei linii continue „extrema stanga-stanga-dreapta-extrema dreapta” face ca in Occident extrema stanga sa fie privita cu relativa bunavointa, iar in estul Europei (care a cunoscut comunismul) extrema dreapta sa nu dea fiori. Aici, intr-adevar, intra in joc un periculos si stupid relativism. Impostura PSD In seara de 22 decembrie 1989, Ion Iliescu anunta formarea FSN-ului. Fiind ceea ce s-ar putea numi un martor activ al acelor momente, tin foarte bine minte ca s-au inscris in FSN tot felul de oameni – in prima instanta erau chiar dintre cei mai „revolutionari”, mai nonconformisti in raport cu comunismul, mai respectati de colegi. Pe liste se strecurau insa intotdeauna, cu sau fara „voia dumneavoastra”, figuri venite din penumbra – pentru a se dovedi mai apoi ca tocmai acestia faceau jocurile, iar primii aveau functie decorativa. In scurt timp, Ion Iliescu si compania au reusit un mare numar de iluzionism: o palarie uriasa s-a asezat deasupra aparatului PCR, pentru ca, odata ridicata palaria, sa iasa la iveala radios FSN-ul. Se intampla sa mai fie acolo si cate unii rataciti din prima categorie, dar, treptat, selectia a functionat implacabil. Lumea ceva mai constienta de ce se intampla s-a apucat sa demaste comunismul ascuns acolo. Pe drept si pe nedrept. Pe drept, fiindca era vorba despre oameni care se aflasera in aparatul de partid si securitate. Pe nedrept, fiindca n-aveau nici un fel de convingeri comuniste – si, in general, n-aveau nici un fel de convingeri, orice vehicul care le-ar fi putut oferi puterea era bun. As fi tentat sa spun ca Ion Iliescu facea exceptie, dar nu sunt deloc convins ca marxismul il preocupa mai mult decat castigarea fotoliului de presedinte. Mai tin minte ca, intr-o conferinta tinuta la Bucuresti pe la inceputul anilor ’90, intrebat daca exista un specific al comunismului romanesc, Alain Besançon a raspuns cam asa: „Deosebirea fata de ce s-a intamplat in alte tari din Est e ca in Romania nimeni n-a crezut in comunism.” Ei cred ca nu se insela. A functionat la noi de minune un fel de pragmatism versatil – si e de inteles ca pe oamenii lui Ion Iliescu nu-i prea atingea acuzatia ca ar fi comunisti. De ani de zile isi construisera o retea de relatii care acum, ca Ceasescu fusese executat, iar numele i se scria cu c mic, se putea transforma intr-o retea a puterii care sa-i imbogateasca. Totusi, puteau aparea unele complicatii, asa incat, ca sa lichideze opozitia si sa inchida gura contestatarilor, au trebuit sa-i cheme pe mineri. In plus, au pus stapanire deplina pe televiziune – si tot poporul era intoxicat pe calea asta, doar Romania oferise prima revolutie in direct! Apoi, tot Romania se specializase in dezinformare in cadrul Tratatului de la Varsovia. Ešin mine ca, intr-o seara, comentatorul sportiv Cornel Pumnea a aratat, la Televiziunea Romana Libera, niste blugi si niste dolari oferiti, chipurile, de Ion Ratiu manifestantilor din Piata Universitatii. (Sufar si in ziua de azi ca n-am pus mana pe-o pereche de blugi. As fi meritat.) Ion Iliescu si oamenii lui s-au declarat de stanga pentru ca investitorii straini trebuiau alungati in numele demnitatii nationale, iar poporul, angajat fatalmente la stat, nu trebuia inspaimantat cu spectrul privatizarii. Reiau toata aceasta poveste fiindca, in esenta, seamana mult cu ce se intampla azi – in rolul domnului Iliescu aflandu-se acum mai tanarul domn Ponta. Era limpede ca, in prima instanta, ar fi trebuit luate masuri de dreapta, ar fi fost nevoie de o privatizare serioasa, dar, singurul scop pentru oamenii lui Iliescu fiind acapararea totala a puterii si imbogatirea rapida, s-a apelat la pretinse masuri de stanga, cu o demagogie populista colosala. Ei s-a actionat pe cai nedemocratice. Ceea ce iarasi seamana bine cu ce se intampla azi. Totusi, un partid care aduce minerii ca falanga paramilitara si actioneaza discretionar nu avea un blazon cu care sa intre in Internationala Socialista. Au trebuit sa treaca niste ani si sa apara domnul Alexandru Athanasiu – azi invitat de onoare la Antena 3, pe atunci infiltrat ca un cal troian in partidul lui Sergiu Cunescu (cine isi mai aduce aminte cum statea Cunescu alaturi de Coposu?) – pentru ca partidul domnului Iliescu, dupa ce si-a schimbat numele de mai multe ori, sa fie primit intr-o familie politica onorabila. Daca as fi mai naiv, i-as acuza pe socialistii europeni, dar nu-mi fac iluzii in privinta jocurilor politice in general. Cert este niciodata PSD-ul (impreuna cu toate avatarurile sale) n-a fost un partid social-democrat veritabil. Cand a fost nevoie, a apelat la forta bruta. A avut mereu reflexe totalitare. A controlat justitia, iar cand n-a mai putut s-o faca, a atacat-o. A actionat, in stil mafiot, prin retele subterane. S-a umplut de oligarhi, a raspandit tentacular coruptia. A declarat ca ii apara pe saraci, dar, in realitate, i-a saracit si mai rau si i-a adus intr-o stare de dependenta fata de satrapii locali care, din cand in cand, le arunca niste faramituri in schimbul votului. A apasat de fiecare data cand a fost nevoie pe pedala celui mai primitiv nationalism. Nici o clipa n-a fost interesat de atragerea intelectualilor, dimpotriva, i-a batjocorit si i-a declarat dusmanii poporului. Daca prezinti unui occidental acest portret al PSD-ului, e imposibil sa-ti spuna ca avem de-a face cu un partid social-democrat. PSD-ul se afla in aceeasi impostura ca liderul sau – e la fel de social-democrat pe cat e domnul Ponta de doctor in drept. Am pomenit toate aceste lucruri bine-cunoscute si evidente pentru ca oameni cu scaun la cap si informati nu se mai satura sa repete ca PSD-ul e un partid de stanga, aplicand formal o schema care induce in eroare publicul. Admitand ca publicului ii pasa de stanga sau de dreapta. Oricum, confuzia e intretinuta si in randul politicienilor. Ca dovada, clipul electoral despre care am vorbit la inceput. Starea de fapt PSD-ul nu e un partid de stanga. E o masinarie politica al carei unic scop e pastrarea si intarirea puterii, si care se slujeste de orice mijloace pentru a-l atinge. Isi are intr-adevar radacinile in comunism, dar nici unul dintre liderii lui nu poate fi acuzat ca e comunist. In ce masura insa partidele care se proclama de dreapta chiar sunt de dreapta? Sunt ele populate de oameni care sa aiba experienta pietei libere – sau macar cunostinte reale in aceasta privinta? Mi-e jena sa raspund la intrebarile astea, odata ce sunt condamnat sa-mi pun sperantele in acea entitate difuza pe care mai mereu am numit-o opozitie, si care se autoproclama a fi de dreapta. Sigur, in acest moment tema de adus in discutie ar fi coruptia, iar atunci culoarea politica a opozitiei ar fi pur si simplu civismul, care, in principiu, n-are a face cu binomul stanga-dreapta. La europarlamentare s-a dovedit insa ca publicul nu e interesat nici de tema coruptiei, altminteri este greu de neinteles scorul fabulos al PSD-ului, dupa ce au iesit la iveala atatea matrapazlacuri ale satrapilor lui locali. Despre rezultatele partidelor de opozitie la alegeri nu prea are rost sa vorbesc. Am scris mai demult un text, Traian Basescu impinge opozitia spre fundatura Udrea, am spus ce-aveam de spus. Cei mai multi m-au criticat pentru ca indrazneam sa atac in directia asta. Acum, cand doamna Udrea e la pamant, se gasesc destui sa spele podelele cu ea – o reactie nu prea eleganta. Cred ca are sens sa spui un lucru atunci cand nu e evident pentru toata lumea. Eu am scris acel text constient fiind de doua lucruri: 1) daca treci o suta de lei dintr-un buzunar intr-altul nu inseamna ca ai castigat o suta de lei; 2) cariera politica a presedintelui, cu bune (unele foarte bune) si cu rele e incheiata, asa ca n-are rost s-o parazitezi si sa te agati de ea ca de un colac de salvare. Unii au cazut in capcana jocurilor facute acum doi ani, altii in capcana infantilizarii prin raportarea excesiva la Traian Basescu. Opozitia ar trebui sa se convinga ca exista viata si dupa Traian Basescu, si pe urma sa incerce sa si-o inchipuie si s-o proiecteze in realitate. Pentru rezultatul PSD-ului la alegeri exista, cred, trei explicatii. Una poate fi gasita in acel celebru filmulet „Pe ce planeta suntem?”. O massa analfabeta tinuta in captivitate voteaza automat dupa cum i se spune. Ar fi absurd s-o blamam sau s-o ridiculizam. In fond, suntem cu totii vinovati ca s-a ajuns aici. O alta explicatie tine de rolul jucat de aparatul de propaganda. El a facut din negru alb, a transfomat coruptia dovedita in dovada impotriva justitiei. Ei a incurajat „actorii” sa intre in scena. Sunt convins ca, daca s-ar infiinta azi un partid avandu-i in prim-plan pe Stela Popescu, Alexandru Arsinel, Tociu, Palade, plus cativa manelisti, si condus de Florin Piersic, ar iesi pe locul doi la alegeri. Ia o vedeta de ecran, de taraf sau de bingo, trimite-o cu un discurs bine simtit prin tara – si ai rezolvat problema. Sigur, lucrul asta n-ar fi cu putinta daca n-ar exista o massa de manevra inrudita indeaproape cu cei care nu stiu pe ce planeta suntem. (Desi trebuie sa recunosc ca aventura prezidentiala mai veche a lui Coluche din Franta e amuzanta!) Mai importanta mi se pare a treia explicatie. Exista o categorie larga de oameni care depind de stat. Daca ar fi fost luate la momentul potrivit masuri de dreapta (ca in Polonia, de pilda), categoria ar fi fost mai putin numeroasa si ar fi dus-o azi mai bine. Ar fi putut sa spere. Acum, voci autoproclamate de dreapta, voci din public se grabesc sa acuze: asistatii social, ei sunt de vina! De vina pentru ce? Pentru ca sunt „asistati social”? (Nu mi-a fost niciodata limpede exact pe cine se lipeste eticheta.) Se presupune ca faptul de a fi ajuns in situatia asta li se poate imputa. Dar i se poate imputa si unui profesor ca e profesor sau unui medic ca e medic, iar astfel depinde de stat? In toate tarile sunt oameni care depind intr-un fel sau altul de stat. in toate tarile sunt defavorizati a caror grija cade in seama statului. Li se poate imputa ca isi apara interesele? Cine nu isi apara interesele? Daca li se poate imputa ceva este ca au cazut in capcana creata de oamenii lui Iliescu si perpetuata de oamenii lui Ponta. Ca n-au vazut mai departe. Dar cati vad mai departe? Cei mai multi dintre ei s-au orientat catre partidul care pretinde ca le apara interesele – asa cum domnul Ponta pretinde ca e doctor in drept. Impostura a prins. PSD-ul n-are nevoie decat de votanti saraci si inculti, care sa depinda de el. Ei ii genereaza constant. Simt o strangere de inima de fiecare data cand ii vad blamati, cu o strambatura din nas superioara, de cei care nu gasesc solutii mai inteligente sau calea de a se apropia de acesti nefericiti. Asa ca au ramas victimele Antenei 3, cu ochii spre soarele PSD, care nu va ajunge niciodata sa-i incalzeasca. De la ei, si impotriva interesului lor, vin foarte multe din voturile in favoarea PSD-ului. Cand in 2004 Traian Basescu, dupa alegerile prezidentiale, a rasturnat raportul de forte cu o lovitura de teatru, PD-ul era un partid de stanga, iar asta se potrivea oarecum stilului populist al protagonistului. A urmat o miscare de translatie spre dreapta, dictata de ratiuni conjuncturale. Rezultatul e ca PSD-ul e acum singurul partid care se presupune a apara interesele unei masse mari de oameni dependenti de stat. Formal, a ocupat intreg spectrul stang. Nu stiu daca cei care prin abuz de limbaj isi zic de dreapta vor reusi sa se coalizeze cumva, sa dea un candidat plauzibil pentru prezidentiale si sa saboteze astfel in oarecare masura masinaria PSD. Mi-e teama sa-mi iau dorintele drept realitate. Ce stiu insa e ca, chiar si in aceasta putin probabila eventualitate, masinaria PSD va supravietui si va prospera. Ea este boala pe care o taram dupa noi din comunism. Pentru ca ea sa dispara, ar trebui creat un veritabil partid de stanga, poate odata cu crearea unor noi sindicate, a unei solidaritati ceva mai lucide a celor care depind (vai!) de stat. Abia dupa ce partidele de dreapta vor deveni cu adevarat de dreapta, iar in stanga va fi maturata impostura PSD, vom putea incepe sa construim o scena politica acceptabila. Pana atunci, certuri de doi bani, fudulia de a fi romani, demagogie si mizerie.

Comentarii

- Dacă acționezi cu maturitate și considerație pentru alți utilizatori, ar trebui să nu ai nici o problemă.
- Nu fi neplăcut! Demonstrează și împărtășește informațiile, înțelepciunea și umorul pe care știm că le posezi.
- Ia o parte din responsabilitatea pentru calitatea convorbirilor în care ești participant.

Vă mulțumim!


2019
martie (3)
2018
martie (3)
mai (2)
2017
martie (6)
2016
martie (141)
aprilie (64)
mai (44)
iunie (36)
iulie (30)
august (35)
2015
martie (110)
aprilie (46)
mai (38)
iunie (65)
iulie (68)
august (69)
octombrie (116)
2014
februarie (141)
martie (102)
aprilie (72)
mai (105)
iunie (94)
iulie (50)
august (63)
2013
martie (102)
aprilie (115)
mai (88)
iunie (65)
iulie (80)
august (129)
octombrie (147)
noiembrie (132)
2012
ianuarie (149)
martie (53)
aprilie (33)
mai (40)
iunie (30)
iulie (17)
august (19)
2011
decembrie (154)
2009
ianuarie (547)
februarie (649)
martie (361)
aprilie (308)
mai (243)
iunie (362)
iulie (256)
august (170)
octombrie (150)
2008
iulie (1)
august (10)
decembrie (174)
0000