Cei pe care ii criticam au devenit deja imuni. Isi apara pozitiile cu o incrancenare iesita din comun. Un lucru insa ii deranjează la culme: sa le spui adevarul in fata. Dar mai ales sa-l afle si altii. Cu cat stim mai multi ce fac ei, cu atat sunt mai vulnerabili.



-----
De ce s-a rupt USL

De ce s-a rupt USL

Se discuta obsedant sfarsitul Uniunii Social Liberale (2014) si raspunderea celor implicati. Este insa un amestec de zvonuri, supozitii si interpretari fara suport din care omul cu capul pe umeri nu are cum sa inteleaga ceva. Desigur, ipoteza cea mai simpla nu este neaparat si cea adevarata. Dar, in conditiile in care, asa cum se intampla de obicei, multi se pronunta stiind subiectul doar din auzite, discutia se cuvine sa fie adusa la ceea ce se poate proba factual si, fireste, la logica. De altfel, se observa usor ca nu rezolva probleme si nu da rezultate durabile continua inlocuire a ceea ce nu se cunoaste precis cu simple banuieli sau supozitii. Am revenit in viata politica cu o pledoarie la Casa de Cultura a Studentilor din Cluj in favoarea schimbarii si cu participarea presedintelui liberal la lansarea primei carti despre criza publicata in tara (volumul „Criza si dupa criza”, Eikon, Cluj-Napoca, 2009). Am dorit atunci sa raman rector al universitatii clujene si, pentru a respecta Carta institutiei, am intrat doar in Biroul de conducere al partidului, ceea ce m-a onorat. Primisem in 2004 Premiul National Bratianu, cu propuneri in consecinta, dar nu am vrut sa intru in conducerea liberala a acelor ani. Problema majora in 2009 era inlocuirea unui regim politic care lasa perceptibil in urma o noua subdezvoltare a Romaniei, iar strategia marii coalitii intre social-democrati si liberali era evident solutia politica. Am aparat-o cu mijloace rezultate din cunoasterea experientelor europene. in vizita la Cluj-Napoca a lui Mircea Geoana si Crin Antonescu, s-a putut progresa cu propunerea de guvern Johannis, sustinuta de o majoritate confortabila (la care aderasera parlamentari de pe un spectru larg, inclusiv din partidele ce sustineau guvernul din 2009!). Blocarea la Cotroceni a initiativei legale si legitime a opozitiei de atunci de inlocuire a unui guvern diletant a aratat ca nu se poate astepta nimic pozitiv din acel loc. Am preluat conducerea unuia din grupurile organizate pentru elaborarea programului USL, care au fost lansate public printr-o serie de reuniuni (pe educatie, pe economie, pe asistenta sociala, pe energie etc.). Semnarea actului de constituire a aliantei de catre liderii partidelor componente a starnit entuziasm in societate, incat s-a putut formula critica adancita a regimului. Am aratat in presa momentului, pe baza unei documentari precise, ca ceea ce s-a numit „criza” nu este nicidecum o „criza mondiala”, cum se spunea la Cotroceni (dovada, intre altele: Polonia, China, Austria, Germania etc. au cresteri economice!) si ca masurile „anticriza” nu sunt decat reluarea carpatica a masurilor impuse de Mussolini, unele dintre acestea pentru a-si lovi adversarii politici. Apar parerea ca abordarea crizei din 2007-2012 in Romania a fost gresita, ceea ce se poate dovedi si acum, cu argumente chiar intarite de comparatia cu ceea ce au facut alte tari si luand in seama, desigur, efectele pentru tara nici astazi vindecate ale acelei abordari (precum reducerea efectivului de angajati sau degradarea institutiilor). Vizita cancelarului federal german la universitatea clujeana a fost ocazia unei discutii temeinice. Doua dintre raspunsurile pe care le-am dat in acel cadru au relevanta directa in analiza de fata. Am aratat, cu detaliile de rigoare, ca abordarea crizei in Romania aminteste de politici rau famate si ca solutia inlocuirii guvernului de la acea ora cu formula Johannis era net superioara. In 2012, am ocupat o profesura la cea mai prestigioasa universitate israeliana, urmand ca, dupa incheierea acesteia, sa functionez la o universitate canadiana. Pe parcursul stagiului la Ierusalim, cei doi lideri ai USL m-au invitat sa preiau Ministerul de Externe in guvernul care urma sa se formeze dupa reusita motiunii de cenzura. Consideram ca Victor Ponta reprezinta un pas inainte fata de oricine din guvernele perioadei, iar Crin Antonescu intruchipeaza nu numai oratorul principal, ci si omul care poate sa aduca asteptata schimbare in exercitarea primei demnitati a tarii. Am dat curs invitatiei, cu gandul de a pune umarul la ceea ce isi propunea sa fie „un alt fel de a face politica” si o renastere democratica in Romania, dupa multi ani de prabusire a tarii. Paritatea partidelor majore din USL si increderea reciproca au asigurat o atmosfera de conlucrare benefica a celor care reprezentam alianta. in prezentarea pe care am facut-o la Parlament (care este publicata in Romeo Couti, „Romania intr-o lume in schimbare. Interviuri...”, Ecou Clujean, 2013), am propus revenirea la Constitutie in ceea ce priveste actorii politicii externe si, in baza rezolutiei legislativului, am sprijinit imediat, prin competentele ministrului de externe, normalizarea reprezentarii Romaniei la Consiliul European prin delegarea prim-ministrului. Parchetul General a recunoscut, de altfel, abordarea, dupa ce adeptii statu-quo-ului, prost orientati, au incercat sa forteze mana justitiei. in iunie 2012, a venit decizia Parlamentului de suspendare a presedintelui, ca urmare a incalcarii prevederilor constitutionale de catre acesta din urma. Orice se spune astazi, cine analizeaza cu precizie si onestitate faptele nu poate sa nu traga doua concluzii: a) suspendarea a fost constitutionala si promitea izbavirea; b) procedura aplicata a fost legala, bazata pe reglementarile cu putere de lege ale Romaniei, incepand cu Constitutia. Este un basm – creat la Bucuresti si apoi vehiculat de politicieni indigeni printre europeni neinformati – acela ca s-ar fi petrecut o „lovitura de stat”. Argumentele factuale contrazic acest cliseu, inclusiv argumentul de bun-simt ca un parlament nu are cum sa dea lovituri de stat aplicand Constitutia in vigoare! Desigur ca, in zvonurile din strainatate, a contat nefericita declaratie a ministrului de atunci al justitiei ca va trece la schimbarea unor judecatori ai Curtii Constitutionale, declaratie pe care presa timpului a retinut-o. Nu s-a discutat in guvern asa ceva! Nu a fost vorba niciodata de afectarea statului de drept, care a constituit, se stie prea bine, un obiectiv major al tuturor revolutiilor est-europene din jurul lui 1989 (daca notiunea este bine inteleasa), chiar daca si astazi unii concetateni fac cariere „improprietarindu”-si statul de drept si independenta justitiei, ca si cum nimeni, in afara de ei, nu le-ar apara pe aceste meleaguri. Personal, am reprezentat doua optiuni corelate. Prima era aceea de a angaja neintarziat reforme chibzuite pentru a face ruptura cu mormanele de prostii numite „legile lui Boc”. A doua era aceea de a duce pana la capat schimbarea pe cai democratice a regimului, caci aceasta era legala, legitima si, cum avea sa se dovedeasca cu prisosinta la scrutinele din 2012 - 2014, sustinuta de covarsitoarea majoritate a populatiei tarii. De aici nu rezulta ca pozitia pe care o aparam era aducatoare doar de aplauze. Semne de rau augur in privinta USL au aparut devreme. Pentru mine, primul indiciu a fost remarca unui demnitar – la o reuniune ce preceda referendumul din vara lui 2012 – ca „oricum, cel suspendat se intoarce”. Unii liberali evocau alte semne ale unei situatii ce ramane inca greu de explicat. Am propus presedintelui interimar si prim-ministrului (cum se poate observa, de asemenea, in documente si in presa momentului) un „desant diplomatic” pentru a ne tine partenerii bine informati asupra proceselor din tara. Pe cat cunosc, tocmai in contextul incercarii de incheiere legala si legitima a mandatului prezidential s-a creat in USL fisura care a dus la sfarsitul prematur al acesteia, inainte de a-si indeplini menirea inlocuirii regimului. De ambele parti, s-au facut atunci pasi ce raman nelamuriti pana astazi. Enumar doar doi, fara a-i pune aici in legatura temporala. Prim-ministrul a venit la un moment dat cu „lista celor unsprezece puncte” de la Barroso, lista pe care, trebuie spus, chiar unii social-democrati din Parlamentul European au pus-o pe tapet, macar partial (cu toate ca, in calitatea mentionata, am atentionat din vreme ca social-democratii romani ar trebui sa discute fara intarziere cu liderii social-democrati europeni pentru a preveni dezinformarea si neintelegerile ce puteau sa apara din cauze mai vechi!). Presedintele interimar de la Cotroceni a ratificat fara amanari o ordonanta privind cvorumul referendumului, cu toate ca parlamentarii aliantei se intrebau, nedumeriti, pe buna dreptate, incotro se indreapta lucrurile. Urmarile acestor pasi se cunosc. Nu este adevarat ca s-a impus din strainatate cine pleaca sau ramane la Cotroceni, oricat de plauzibila este ideea intr-un climat de suspiciuni. Nimeni nu putea impune unui stat care se respecta o asemenea decizie, nimeni nu a pretins ca ar fi impus-o si, daca ar fi pretins, nu erau temeiuri. Deciziile au fost, in fond, sa o spunem raspicat, indigene, chiar daca, fireste, anumite opinii erau formate si printre partenerii Romaniei si se exprimau public. Acestia puteau, desigur, sa exercite presiuni, ca de atatea ori in istorie, dar, orice am crede, presiunile nu se confunda cu interventia. in mod legitim, multa lume se interesa de schimbarile din tara noastra, dar nu sunt probe suficiente, pentru o minte matura, ca cineva a impus ceva. Exista puteri si puteri in viata internationala, dar, in conditiile date, au fost intoxicari, evaluari fara fundament, declaratii deplasate cu privire la evolutia din Romania, dar nu mai mult. Din pacate, a devenit din nou obicei la noi ca deciziile lipsite de clarviziune sa fie puse pe seama interventiei straine! Pasii amintiti – asupra carora voi starui cu alt prilej – au inceput, insa, sa lase loc neincrederii in sanul USL. in loc sa stranga randurile pentru schimbarea democratica a regimului si sa puna in miscare reformele la care s-au angajat, de care Romania are nevoie stringenta (care sunt altele decat ridicola „reforma a statului”, cu care se flatau, privati de cultura chestiunii, cei care guvernasera anterior!), liderii s-au repliat tematori in dreptul interesului de partid. Victor Ponta a crezut ca se cuvin reduse puterile liberalilor si a transferat in contul propriului partid ministerele Externelor si Justitiei. Crin Antonescu s-a aratat nemultumit, dar a vrut sa salveze aparentele si a laudat un guvern care, de fapt, nu mai functiona decat pentru a gestiona o tara ce avea nevoie de mult mai mult. Atmosfera de conlucrare increzatoare de la inceputul guvernarii USL s-a stins devreme. Pregatirea alegerilor parlamentare din decembrie 2012 impunea insa, in acel moment, etalarea a ceea ce s-a facut, nu a ceea ce nu functiona, incat orice clarificare s-a amanat. Au urmat alti pasi care au adancit fisura din USL. ii amintesc pe cei mai importanti. Primul a fost „pactul de coabitare” dintre Victor Ponta si Cotroceni. Acest „pact” nu numai ca era de prisos din punct de vedere constitutional, dar nu era cerut de nimeni din strainatate, cum s-a indus propagandistic opiniei publice. Pactul convenea, desigur, unor forte, dar aceasta nu inseamna ca a fost impus. Era de fapt o solutie pentru persoane in fata unui viitor incert. Acest pact, insa, a creat impresia unei intelegeri politice a liderului PSD cu Cotroceniul, peste capul USL. Al doilea pas, care a intarit aceasta impresie, a fost golirea de continut a ministerelor alocate PNL in guvernul Ponta 2 (Finante fara buget, Economie fara energie, Transport fara mari proiecte etc.). Liberalii au facut eroarea de a nu clarifica de la inceput raporturile din guvern, pe care social-democratii au folosit-o de la un timp pentru a reduce ponderea liberalilor in decizii, sub argumentul superficial ca „seful isi face echipa”, ce are trecere astazi, la noi. Pe fundalul erodarii in viteza a ministerelor liberale (prin fabricari de dosare de coruptie, de Securitate, de orice fel), Crin Antonescu a redus in mod neasteptat motoarele campaniei sale prezidentiale in vara lui 2013. Vacanta sa a lasat spatiu vociferarilor unor social-democrati cu privire la nevoia de candidat propriu la alegerile prezidentiale si a prilejuit, desigur, inceputul caderii in sondaje. in felul acesta, neincrederea a sporit inca o data. Cand liberalii s-au opus adoptarii legii amnistierii si gratierii, social-democratii au avut sentimentul ca nu vor putea coopera cu un presedinte al tarii care provine de la liberali. Capacul a fost pus insa de respingerea de catre Curtea Constitutionala a proiectului de modificare a Constitutiei, care a facut limpede faptul ca social-democratii vor trebui sa coopereze cu un presedinte ramas puternic prin legea fundamentala, care nu este a priori cucerit. Pentru social-democrati, era perceptibil ca nu-si pot satisface interesele decat cu un candidat propriu. Faptul a fost interpretat rapid de catre Crin Antonescu ca o fortare tacita la subordonarea PNL fata de un PSD preocupat vizibil sa racoleze parlamentari. In acest fel, fisura devenise de fapt ruptura. Ea mai avea nevoie, ca totdeauna, doar de o ocazie pentru a se putea manifesta pe fata. Aceasta ocazie a fost remanierea de guvern ceruta de liberali, nemultumiti, pe buna dreptate, de reprezentarea lor slaba (inclusiv ca urmare a unor desemnari ce s-au dovedit cu totul stranii!) in guvernul Ponta 2. Restul este istorie cunoscuta, insotita insa de interpretari care de care mai subiective: ca „liberalii au spart USL”, ca „Antonescu este la originea faptului”, ca „presedintele actual controleaza liberalii”, ca „forte straine lucreaza in spatele scenei” etc. Toate aceste interpretari nu au de a face cu realitatea. Desigur, diferiti politicieni ostili USL au fructificat copios neincrederea aparuta in sanul aliantei, fisura si ruptura. Un regim politic care a adus tara in cea mai grava criza a istoriei ei moderne, si care trebuia inlocuit, a inceput, in mod neasteptat, sa fie albit, cel putin prin implicatie, si sa faca si mai de neinteles o situatie oricum confuza. Fireste, ceea ce se petrece la varful politicii Romaniei intereseaza la Bruxelles, Washington sau in alte capitale. Marile puteri prefera indeobste stabilitate politica in tari care nu emit pretentii in raporturile geopolitice. Dar nimeni din afara USL – nici forte din tara, nici puteri straine – nu a creat neincrederea dintre lideri si nici fisura ce s-a largit apoi necontenit, pana la ruptura, incat raspunderea trebuie circumscrisa pe baze factuale. Iar neincrederea insasi are – dincolo de sursele ei atitudinale, psihologice, contextuale, de orice natura ar fi – o sursa majora, care s-a lasat identificata abia cu timpul: amanarea excesiva a schimbarii si reformelor de care Romania avea nevoie si pe care populatia le astepta sau, poate, insuficienta pricepere de a face schimbarea si reformele necesare. Altfel, cum s-ar putea explica faptul ca o majoritate parlamentara de 70% a ramas nefolosita in scopul pentru care a fost aleasa de populatie? Cum s-ar putea explica imprejurarea ca nici acum nu exista proiectii ale evolutiei in care s-a angajat Romania? Cum s-ar putea explica faptul ca nici aceasta experienta a angajarii tarii nu a fost insotita decat sporadic, gratie initiativei private a unui autor sau altuia, de temeinice lucrari de analiza, proiectele rezumandu-se, in cele din urma, la declaratii de intentii si vorbe mediatizate? Cum s-ar putea explica divortul vizibil dintre functii de decizie si competenta, pe care Romania, din nefericire, il cultiva, cu costuri enorme, de mai bine de un deceniu? Liderii USL au proclamat, in mod salutar, un „nou fel de a face politica”, asumandu-si adevarul profund, afirmat chiar inainte de inceperea tranzitiei din Europa Centrala si Rasariteana (vezi Guillermo O Donnell, Philippe Schmitter, „Transitions from Authoritarian Rule...”, The Johns Hopkins University Press, 1996) ca nu poti construi societatea deschisa cu mijloacele demantelarii socialismului oriental. Dar gandirea unor decidenti, din pacate, a ramas cea pe care si-au propus sa o inlocuiasca: descurcarea pentru preluarea functiilor in stat de catre propriul grup sau, eventual, partid. De aceea, efectele regimului ce trebuia inlocuit – extinderea saraciei, desfigurarea democratiei, slabirea institutiilor, declinul educatiei, latirea coruptiei, degradarea culturii – nu au mai fost atacate cu masuri adecvate, ci continua nestingherite. Lipsa angajarii pentru reforme si, cum se poate banui, insuficienta pricepere de a le face au dus la subtierea continua a schimbarilor. Se traieste, din pacate, in prelungirea perioadei pe care motiunea de cenzura izbutita din aprilie 2012 promitea sa o trimita in muzeu. Iar politica a ramas mai departe gresit inteleasa ca simpla lupta pentru aranjarea persoanelor, la distanta de normala intelegere a acesteia drept cautare deliberativa si onesta de solutii in serviciul comunitatii. Cel putin deocamdata!

Comentarii

- Dacă acționezi cu maturitate și considerație pentru alți utilizatori, ar trebui să nu ai nici o problemă.
- Nu fi neplăcut! Demonstrează și împărtășește informațiile, înțelepciunea și umorul pe care știm că le posezi.
- Ia o parte din responsabilitatea pentru calitatea convorbirilor în care ești participant.

Vă mulțumim!


2019
martie (3)
2018
martie (3)
mai (2)
2017
martie (6)
2016
martie (141)
aprilie (64)
mai (44)
iunie (36)
iulie (30)
august (35)
2015
martie (110)
aprilie (46)
mai (38)
iunie (65)
iulie (68)
august (69)
octombrie (116)
2014
februarie (141)
martie (102)
aprilie (72)
mai (105)
iunie (94)
iulie (50)
august (63)
2013
martie (102)
aprilie (115)
mai (88)
iunie (65)
iulie (80)
august (129)
octombrie (147)
noiembrie (132)
2012
ianuarie (149)
martie (53)
aprilie (33)
mai (40)
iunie (30)
iulie (17)
august (19)
2011
decembrie (154)
2009
ianuarie (547)
februarie (649)
martie (361)
aprilie (308)
mai (243)
iunie (362)
iulie (256)
august (170)
octombrie (150)
2008
iulie (1)
august (10)
decembrie (174)
0000