Cei pe care ii criticam au devenit deja imuni. Isi apara pozitiile cu o incrancenare iesita din comun. Un lucru insa ii deranjează la culme: sa le spui adevarul in fata. Dar mai ales sa-l afle si altii. Cu cat stim mai multi ce fac ei, cu atat sunt mai vulnerabili.



-----
Ciocoii zilelor noastre

Ciocoii zilelor noastre

preda png Ciocoii zilelor noastre
preda png
Omul nou, parvenitul fara moralitate, arogantul, impostorul, turnatorul, toapa, a ajuns dominant. Dottore colonel Cezar Preda Am intalnit, de-a lungul timpului, multi parveniti. Nu, nu e greu sa-i recunosti si cred ca cel mai important lucru este sa nu-i bagi in seama, sa-i ignori. Parventii sunt usor de recunoscut, au ….caracteristici specifice, daca le punem numi asa. Ei sunt acei oameni care nu vor ezita sa spuna in gura mare, sa-i auda cat mai multa lume, ca succesul lor in viata se datoreaza unei munci asidue si a inteligentei native. Ii vom auzi mereu cum ii povestesc cu dispret pe cei care s-au imbogatit! Nu de alta, lumea trebuie sa stie ca el, parvenitul, nu este unul dintre acele specimene imbogatite peste noapte. Genul acesta de oameni are si simte mereu nevoia de expunere. Te vor invita la ei acasa pentru ca sa vezi ce au ei si tu n-ai, iti va spune ca si-a petrecut concediul sau timpul liber in locuri exotice si iti vor prezenta ca fiind din familie doar acele persoane care se apropie de standardele lor. Pe restul, care sunt sub conditia lor materiala ii va trata cu foarte multa superioritate, ii vor dispretui si ii vor da ca exemplu negativ in procesul de educare a propriilor odrasle. Parvenitul ar face orice sa reuseasca ce si-a propus si daca este necesar sacrifica pe oricine intervine in cale de la prieteni pana la membri ai familiei. Prietenia si parvenitii nu fac casa buna. Dupa ce iau de la apropiati sfaturi, idei sau ajutor cand ajung “sa le detina”, uita de unde au pornit, uita ca nu au putut inainta fara ajutor. Parvenitul se ofera sa ajute, oricand si in orice situatie, insa nu va uita niciodata sa iti aminteasca despre gestul sau mai ales in fata celorlalti.Nu-i o regula, dar parvenitul cel mai des intalnit in ziua de astazi a intrat in politica unde pretinde functii pentru ca a cotizat. Nu se opreste, vrea titluri stiintifice pentru care plateste si le obtine. Din pacate, acestia ne domina, ne conduc, ne judeca, hotarasc pentru noi. Am ajuns sa traim intr-o societate mlastinoasa, care ne atrage in jos din care nu mai putem iesi. Vanitatea, otrava care ne omoara sufletul Nu scapa nimeni. Sau aproape nimeni. Loveste in prosti, care devin fuduli ca si in destepti care devin prosti. Sminteste, in egala masura, pe urati si pe frumosi, pe talentati si pe netalentati, pe credinciosi si pe atei, pe politicieni si pe simplii "cetateni", pe laici ca si pe apartinatorii clericului. Reuseste sa transforme complexele de inferioritate in complexe de superioritate, incurajeaza impostura, amputeaza simtul ridicolului, inhiba orice urma de umor, de decenta, de generozitate. Eul propriu parjoleste totul in jur: realitaea devine materia prima a unor ambitii private, ceilalti devin adversari sau unelte, viata nu mai e traita decat ca o mare ocazie pentru un cult egolatru. Cazurile de vindecare sunt rare. E nevoie de efectul trezitor al unui esec de proportii, de vreo suferinta destramatoare, de uitarea de sine a unei indragostiri absorbante, sau a unei radicale schimbari de destin. De regula insa, si esecul e citit tot in cheia vanitatii: sunt de vina ceilalti, tara, veacul, rudele, amicii, soarta. Iar daca, prin concursul capricios al imprejurarilor, vanitosul ajunge, totusi, in varful piramidei, oficiul lui va fi mereu pandit de abuzul autoritar. Orice vanitos are in ranita bastonul de dictator. Trebuie, totusi, sa admit ca vanitatea e mai aproape de utopia de sine a intelectualului decat de metabolismul launtric al "omului simplu". Un taran vanitos pastreaza, in exercitiul vanitatii sale, o anumita candoare. Nu poate fi luat prea in serios si, in general, nu face victime. In plus, rareori ajunge in pozitii publice care sa dea frau liber unei pernicioase dilatatii de sine. Cat despre targovetul obisnuit, de la functionarime la veleitatea luptei politice, el isi traieste vanitatea mai degraba ca lacomie. Lacomia de bunuri, de insemne ale reusitei sociale, de privilegii. Intelectualul vanitos traieste mai putin in lacomia de castig, cat raieste intr-o desfiguranta lacomie de sine. Atasat pana la pasiune de calitatile sale, de indreptatirile sale, de mintea si de farmecul sau, de competenta sa, de performantele sale, el vrea sa scurt-circuiteze drumul spre statuie, spre demnitatile ultime, spre recunostinta obsteasca. Si cu cat e mai pornit, mai naravit, mai hamasit, cu atat e mai ineficient si mai dezamagitor. Insii cei mai inteligenti ajung sa fie, din cauza vanitatii, de o monumentala prostie. Inadecvati, nerealisti in deciziile lor strategice, din ce in ce mai caraghiosi in defilarea lor aroganta dinaintea "multimii", ei pierd, cu aere de invingatori, toate bataliile. Hipersensibili la linguseala si opaci la orice observatie critica, asemenea indivizi sunt greu de ajutat. Nu pricep cum de te poti indoi de excelenta lor, de anvergura lor providentiala. Oricum, ei stiu mai bine decat oricine ce au de facut. Curatata de toxina vanitatii, interventia lor in viata publica ar putea fi, intr-adevar, esentiala, salvatoare. Dar sabotata de vanitate, ea nu face decat sa incurce lucrurile, sa insele toate asteptarile, sa sporeasca haosul din jur. Derapajul si falimentul multor vieti se explica prin nebunia latenta a vanitatii. Exista femei frumoase pe care vanitatea le schimonoseste fizic, exista premianti care rateaza cariere onorabile pentru ca aluneca intr-un sterilizant narcisiasm, exista cupluri care sucomba din cauza unor intratabile accese se vanitate, de tafna auto-complezanta de ambele parti. Dizolvanta la nivel individual, vanitatea nu e mai putin primejdioasa la nivel colectiv. Vanitatea de partid, combinata cu impure interese de grup, pune cu usurinta intre paranteze problematica adevarata a tarii si a natiunii. Vanitatea nationala, la randul ei, hranita de un provincial exceptionism etnic, poare, de asemenea, produce monstri. Succesul stimuleaza, inevitabil, vanitatea, anesteziind simtul desertaciunii. Dar si insuccesul e, pe aceasta linie, catastrofal: e urmat, mai intotdeauna, de irezistibile valuri de frustrare, in care mania persecutiei, invidia, ura de toti si de toate ajung sa frizeze patologia. O forma perfida a vanitatii se exprima in convingerea ca ea este, preponderent, viciul altora. Dar repet: in fapt, nu scapa nimeni de ea. Sau aproape nimeni.

Comentarii

- Dacă acționezi cu maturitate și considerație pentru alți utilizatori, ar trebui să nu ai nici o problemă.
- Nu fi neplăcut! Demonstrează și împărtășește informațiile, înțelepciunea și umorul pe care știm că le posezi.
- Ia o parte din responsabilitatea pentru calitatea convorbirilor în care ești participant.

Vă mulțumim!


2020
martie (2)
2019
martie (3)
2018
martie (3)
mai (2)
2017
martie (6)
2016
martie (141)
aprilie (64)
mai (44)
iunie (36)
iulie (30)
august (35)
2015
martie (110)
aprilie (46)
mai (38)
iunie (65)
iulie (68)
august (69)
octombrie (116)
2014
februarie (141)
martie (102)
aprilie (72)
mai (105)
iunie (94)
iulie (50)
august (63)
2013
martie (102)
aprilie (115)
mai (88)
iunie (65)
iulie (80)
august (129)
octombrie (147)
noiembrie (132)
2012
ianuarie (149)
martie (53)
aprilie (33)
mai (40)
iunie (30)
iulie (17)
august (19)
2011
decembrie (154)
2009
ianuarie (547)
februarie (649)
martie (361)
aprilie (308)
mai (243)
iunie (362)
iulie (256)
august (170)
octombrie (150)
2008
iulie (1)
august (10)
decembrie (174)
0000