Cei pe care ii criticam au devenit deja imuni. Isi apara pozitiile cu o incrancenare iesita din comun. Un lucru insa ii deranjează la culme: sa le spui adevarul in fata. Dar mai ales sa-l afle si altii. Cu cat stim mai multi ce fac ei, cu atat sunt mai vulnerabili.



-----
Cel mai puternic om de pe planeta. O pledoarie pentru putere

Cel mai puternic om de pe planeta. O pledoarie pentru putere

om putere

 Cel mai puternic om de pe planeta. O pledoarie pentru putere
1. Dilema

Putem „iubi” autoritatea? Există o putere bună, demnă de ascultare?

2. Convingerile

Nu cred că ne descurcăm fără putere pe lumea asta. Fără autoritate.

Absența puterii înseamnă haos.

Nu îmi place haosul.

Harababura e rea pentru psihic.

Să ne gîndim. Numai în relația cu un centru ordonator există stabilitate. Dacă toate valențele și unicitățile noastre ar fi deodată la cîrmă, ar fi debandadă. Prin urmare, nesfîrșitele unicități nu sădesc ordine. Înseamnă că ordine va sădi ceea ce este comun în noi.

Astfel că prin putere eu înțeleg un centru ordonator. Opusul haosului și rătăcirii. Adică ordine.

Dacă fiecare individ ar fi pe contul lui cel propriu, s-ar naște un număr nesfîrșit de direcții (decizii). Dar și un număr nesfîrșit de pericole. Fiecare s-ar duce autonom și neconstrîns pe calea lui. Și l-ar mînca lupul. S-ar rătăci. Cum am înainta dacă nu am avea o direcție, o coagulare de voințe? Un roi de da-uri? Există un rost în concentrarea deciziei. O luăm pe aici, exclamă căpetenia! Și cei ce-l urmează strigă într-un singur suflet da! Strigăm da fiindcă unele soluții sunt la comun. În unele nevoi și-n unele credințe suntem identici. De aceea ne trebuie să stăm unii cu alții, iar izolarea ne ingrozeste. Fiindcă avem o alcătuire comună. O singură natură umană. Nu mai multe. Am fost mereu emoționată de mulțimi, de concentrarea aceea innebunitoare de ființe umane animate de aceleași sentimente înălțătoare. Nu m-am gîndit că cei strînși laolaltă sunt amăgiți în solidaritatea lor, ci m-am gîndit că e posibil să stai unit cu ceilalți atunci cînd cauți implinirea unei nevoi nestinse. Nestinsa noastră nevoie de a ne dărui credința. De a ne încredința într-o putere decentă, demnă de iubit.

Mă gîndesc la relația dintre părinte și copil. Copilul este puterea mică și părintele puterea mare. Părintele îl conduce, îl ghidează, îl protejează, îl disciplinează, îl ceartă pe copil, îl corectează, îi pune restricții, dar ține cont în toate acestea de ființa unică (fragilă, vătămabilă) și liberă a acestuia. Nu îl papă de viu. Nu îl ia prizonier, nu îl tratează ca pe-o simplă prelungire a sa. Nu îi anulează autonomia. Nu îi ordonă neîncetat, ci îl si cooptează în decizii. Nu îi cîntă permanent în strună. Ci îl și cenzurează. Nu îi anulează fiecare drept de expresie, nu îl ignoră, nu îl infricoșează, ci își impune autoritatea fără să îl nimicească. Ci se poartă omenește de la înălțimea puterii sale. Îl disciplinează. Tocmai fiindcă puterea mica e în creștere si n-are încă direcția interioară limpezită. Are în el o multitudine de direcții. Nu se poate menține singur în echilibru. Neocortexul lui e necopt. Urmează valuri de sinaptogeneză. Nu are control si autonomie. Puterea are autonomie, statornicie, experiență de viață (experiența direcției), intelepciune, inimă și iertare. O putere care nu iartă, ci doar pedepseste e o putere tiranică. O putere care nu poate fi înduplecată este o putere înfricoșătoare. O putere care nu se coboară niciodată de sus, e o putere complexată. Văzusem la un moment dat un filmuleț care prezenta metode eficiente de disciplinare a copilului. Una dintre reguli era să nu te cobori niciodată în dreptul copilului tău cînd îi transmiți directivele. Dar de ce să nu te cobori, m-am întrebat? Măcar din cînd în cînd. Poți fi ferm și îngenunchind în dreptul copilului tău. Nu rămîi la nivelul înălțimii tale de părinte, ci cobori la nivelul înălțimii sale de copil ca să îi stabilesti regulile.

Cînd fiica mea îmi spune că mă iubește pînă la infinit, îi răspund că și eu o iubesc pînă la infinit. Iată, două puteri. Două infinituri. Infinitul mic și infinitul mare. Infinitul fiicei mele e maxim de infinit ce poți obține la 4 ani. Cînd va fi mare, va iubi cu infinitul pe care ți-l dă puterea adultă. Sau poate e fix invers. Poate apogeul infinitului e în copilărie. Și puterea mare e fiica, nu mama.

Mă gîndesc la matrioșca mare care o conține pe matrioșca mititică, însemnînd că matrioscele au aceeași constituție interioară și același plan interior, însemnînd că cea mare a fost cîndva întocmai celei mici. Diferența fiind ca matrioșca mare conține acum și viitor. Puterea mică nu e înghițită de puterea mare, ci e purtată cu tot cu viitorul ei. Aceasta este relația dintre puteri. Una o poartă înăuntrul ei pe cealaltă, păstrînd-o intactă.

Nedistorsionînd-o, neluînd pielea de pe ea, neînfricoșînd-o.

„Tu ești greutatea mea. Te port cu mine oriunde merg.”

Toți admirăm pe cineva, toți căutăm să obținem aprobarea cuiva, toți credem în cineva mai tare decît noi. Toți ne lăsăm îndrumați. Conduși. Ghidați. Păi nu e asta puterea? Competența care instituie repere?

Puterea convingătoare e competentă. Știe despre ce vorbește. Nu bagă din top, vorba unui personaj de carte (Luca). Nu umblă cu fofîrlica, vorba unui alt personaj (Zooey), dintr-o altă carte. Are competența minții și a inimii. Știe ca 1+1 face 2. Și recunoaște că face 2. Și nici nu-ți bagă pe gît, și nici nu te seduce că face 3. Stă pînă îți dai acordul că face 3. Pînă accepți că are dreptate și tu nu. Stai singur, în camera ta, și pufnești de ciudă: da, domle, are dreptate, 1+1 face 2, nu face 3 cum mă încăpățînam eu să cred. Autoritatea bună nu-ți bagă pe gît neadevăruri. Ci te convinge de cele transmise. Nu te păcălește cu cele pe care ți le spune, ci le lasă întregi inaintea ta ca tu să le măsori cu ochii tăi și să le judeci cu judecata ta.

Cînd vrea să te convingă, nu te leagă la ochi.

Ca să rămîi treaz și să vezi faptele pe toate părțile lor.

Dar pentru toate acestea trebuie să îți strălucească inima la gîndul că te-ai descurcat onorabil ca autoritate. Că n-ai batjocorit încrederea ce ți-a fost dăruită. Că n-ai uneltit, că n-ai măsluit realitatea ca să îți iasă socotelile. Cînd socotelile mele sunt și socotelile tale, atunci calculul ascuns dispare. Dispare controlul din umbră. Manipularea. Realitatea dublă.

3. Datele

Dar să intrăm în pîine. În pîinea clinică.

Avem modelul ideal al puterii bune. Dar există oare un tip de personalitate care să îi îndeplinească în mod rezonabil criteriile? Următoarea întrebare care se naște: care structură de personalitate e cea mai stabilă? Cea mai puțin imprevizibilă? Cea mai înclinată spre datorie și statornicie? Există măcar așa ceva? Să vedem. Vom pleca de la patologie și apoi vom dezamorsa încet structura disfuncțională de personalitate pentru a elibera varianta ei firească, funcțională, echilibrată. Pare să existe un anumit tip de structură de personalitate al cărei neajuns e prea multa ei fermitate (rigiditate). Cînd toate celelalte destructurări se remarcă (nu e de mirare) prin impulsivitate, instabilitate emoțională, excese violente de furie, clivaj, alternanță afectivă, nesiguranță cronică, instrăinare de sine, pare să avem o situație psihologică în care tocmai neclintirea e problema. Prea rigida fixare în sine.

Structura obsesiv-compulsivă

Există consemnat în literatura de specialitate un anumit tip de structură de personalitate care funcționează sub imperativul lui trebuie. Nimic nu e lăsat la voia întîmplării. Dacă ești bine organizat, dacă ești conștiincios, dacă muncești din greu, întîmplarea poate fi controlată. „Omul își face destinul cu mîna lui”. Nu există decît două categorii de oameni: 1) oamenii muncitori și 2) leneși. Oameni care au obținut totul exclusiv pe baza voinței și determinării lor. Omul e responsabil în întregime pentru neavutul și nerealizarea sa. Dacă controlăm fiecare aspect al vieții noastre, dacă deținem toate datele, toate informațiile, vom lua decizia corectă și vom duce o viață excelentă. Nu există decît oamenii bine informați care iau decizii corecte și oameni prost informați care iau decizii greșite.

La obsesiv-compulsivi, adevărul ține de competență. Aveți nelămuriri? Nelămuririle există fiindcă n-am apucat să vă explicăm noi (obsesiv-compulsivii) tot. Pe lumea asta totul poate fi explicat în cele mai mici amănunte. Dacă aveți cîteva minute la dispoziție, putem să vă lămurim în detaliu. La final, veți pleca eliberat de orice dubiu, orice incertitudine. Complet lămuriți.

Începem să sesizăm raționalizarea în exces a cunoașterii realității, inflexibilitatea, scrupulozitatea?

Devotați în mod rigid productivității, valoarea umană inseamnă randament. Absența greșelilor. Raționamentul obsesiv-compulsiv: zero greșeli, zero anxietate. Știm că în sertarul cu codul x, stau hainele cu codul y, știm că în cutia cu codul c2 stau pantofii din categoria v2. Dacă ținem toate obiectele și relațiile lumii într-o ordine strictă/precisă, vom fi în siguranță. Fericirea = organizare & eficiență.

Oamenii cu principii au cutii cu principii.

Cînd tuturor celorlalte disfuncționalități le sunt tipice cedarea, ieșirile și controlul slab al impulsurilor, structurii acesteia îi sunt tipice necedarea și controlul puternic al impulsurilor.

Zero principiul plăcerii.

Din belșug principiul realității.

Campionii amînării gratificării.

Personalitatea „hiper-normală”, cum o numesc unii specialiști.

Personalitatea obsesiv-compulsivă e tensionată și exigentă. Respiră prin standarde și obligații de care trebuie să se achite. Îi iei standardele și sarcinile de făcut, îi iei peștelui branhiile. Perfecționism dus la extrem care împiedică în cele din urmă realizarea obiectivului. Ești atît de scrupulos încît nu poți duce nimic la bun sfîrșit fiindcă nimic nu e suficient de perfect.

Sarcini. Sarcini. Nu e vreme de lenevit. De pierdut vremea.

Dacă stăm bine să ne gîndim, personalitatea obsesiv-compulsivă e opusul personalității psihopate (despre care am vorbit puțin aici). Cînd cea din urmă e interesată să scape cît mai lejer, prima nu știe cum să se achite mai temeinic de datorie. La psihopat e chiulul, la obsesiv-compulsiv e prezența.

Prezent la datorie!

Sigur că atunci cînd pe interior ești alcătuit ca un ceas de precizie, devii receptiv la autoritate. Autoritatea are reguli, norme, previzibilitate. Autoritatea = absența haosului. Sigur că atunci cînd te ingrozește incertitudinea, devii receptiv la granițe.

Încă ceva interesant. Obsesiv-compulsivul nu știe ce să facă cu sine. Cu interioritatea lui. Așa că motivatia, intenționalitatea si competența sale se îndreaptă spre în afară, spre ținte obiective de realizat. Fire practică prin excelență, obsesiv-compulsivul înnnebunește dacă nu are ceva de făcut. Dacă nu indeplinește o sarcină, dacă nu inspectează ceva, dacă nu pune lucrurile în ordine (și la propriu, și la figurat), simte un disconfort. Cea mai confortabilă e munca. Respinge subiectivitatea, fantezia, firea abstractă și artistică a lucrurilor, filosofeala. Vorba multă, sărăcia omului. Cam așa socotește pragmaticul obsesiv-compulsiv. Evită să privească în sine. Emoționalitatea îl descumpănește. Emoționalitatea înseamnă un exces. Imprevizibilitate. Înseamnă că lucrurile pot scăpa de sub control. Cînd siguranța de sine se extrage din (auto)limitare, ieșirea lucrurilor de sub control stîrnește panică. Noul sperie. Pe obsesiv-compulsivi îi îngrijorează experiențele noi.

Cînd constituția interioară a individului e de așa natură că își extrage siguranța ontologică din menținerea imperativă a ordinii și predictibilității, înseamnă că influențele străine sunt rele. Ele pot destabiliza ordinea internă. O pot contamina. O pot strica.

Astfel ca obsesiv-compulsivii urăsc microbii. Mizeria. La propriu. Și apoi – transfigurînd granițele semnificației agentului străin, – și la figurat. Străinii sunt suspecți. Conțin incertitudine, dezordine. Extinzînd pe mai departe raționamentul, aș specula că obsesiv-compulsivii nu prea se omoară după călătoriile în străinătate. Ei iubesc lucrurile și persoanele familiare, previzibile. Realitatea ascultătoare, iată.

Dacă urăsc microbii, ne-am putea gîndi că se dezgustă mai ușor decît alții. Dezgustul e “sistemul nostru de imunitate comportamentală” („Politics, pathogens and disgust”). E adaptare la riscul contaminării. Reacție de apărare în calea bolilor cauzate de factori patogeni (bacterii și paraziți). Fecale, urină, sînge, putreziciuni, răni deschise, purulente – tot ce ține de fluide, secreții, puroi, putrefacție – o bază foarte rigidă de dezgust. Chestii care circulă ușor de la un om la altul și se lipesc. Dar să ne gîndim la expresia scîrbei. Cînd “vedem” ceva dezgustător, corpul nostru reacționează automat – scoatem limba, ridicăm buza superioară, ne încrețim nasul – toate aceste gesturi servesc o funcție precisă/pragmatică: eliminarea din noi a potențialului element contaminator. Cînd descoperi brusc că ești într-o zonă (relație) cu potențial de imbolnăvire, simți că ai luat ceva. Ca să te aperi, ți se face scîrbă. Scîrba, vomatul elimină elementul străin. Cauți să te cureți, te speli. De la realitatea fizică (urină, sînge, puroi) la cea interioară (morală) e un pas. Sau nici măcar un pas. Sunt una într-alta. Vorbele, purtările ajung dezgustătoare. Spunem îngroziți “bleah” cînd ne gîndim că cineva a sodomizat un cadavru. Cînd cineva a făcut sex în grup. Pe unii îi dezgustă o față de masă pătată, pe alții îi dezgustă sexul anal. Pe unii nu-i dezgustă sexul anal, pe unii îi dezgustă un recipient lăsat neacoperit în frigider, pe unii îi dezgustă sărutul altora în public, unii nu au nicio problemă cu copiii mici care defilează machiați la parade gay, unii sunt dezgustați cînd trebuie să bea după altcineva. Alții cînd văd o gură plină de pastă de dinți. Suntem echipați pînă în dinți să ne fie scîrbă. Să luăm distanță față de sursa contaminării. Unora le e scîrbă de gay marriage, altora le e scîrbă de familia tradițională. Praguri și direcții diferite de scîrbă. “The wisdom of repugnance”, deci. Scîrba e începutul înțelepciunii, cum ar veni. Modelul intuiționist al judecății morale al psihosociologului Jonathan Haidt (vezi „Disgust as embodied moral judgement”) afirmă, plecînd de la Hume, că judecata morală e rezultatul unei reacții instinctive (gut feeling), similară judecătii estetice. Oamenii decid pe baza unei adeziuni spontane dictate din interior și abia apoi caută să justifice, prin raționalizare, această decizie automată, afectivă, instinctivă. Și, firește, să îi convingă și pe alții să adere la judecata lor. Unele lucruri ne plac, iar altele nu. Unele ne dau o stare de bine, și altele ne repugnă. Confirmarea sau după caz, infirmarea unor judecăți de valoare, vine din interior.

Înseamnă că, în ceea ce ne privește ca indivizi, ca sisteme de semnificare și semnificație, lucrurile se leagă. Șansele noastre psihice sunt în strînsă legătură cu șansele noastre biologice, și în strînsă legătură cu șansele noastre evoluționiste, și în strînsă legătură cu șansele noastre morale. Că noi – împreună cu purtările și deciziile noastre – ne regăsim la toate nivelurile de reprezentare. Din această perspectivă, suntem unitari. Suntem una cu noi înșine. Nu înseamnă că stomacul nostru „nervos” (al doilea creier) ne dictează preferințele morale. Nu înseamnă că moralitatea ține de viscere. Ci că ceea ce suntem noi ca întreg, se reflectă la toate nivelurile de funcționare ale întregului. Și biologic, și psihic și axiologic. Lucrul acesta îmi place foarte mult. El ne arată strînsul (lucidul) conflict în care ne azvîrle umanitatea noastră: suntem liberi și constrînși totodată. Puternici și limitați totodată. Suntem spirit întrupat. Spiritul are și biologie (o biologie care constrînge în permanență). Altfel, am fi ființe spectrale.

Revenind. Ținînd cont de receptivitatea lor la autoritate/ordine/control (promisiunea certitudinii), ne putem aștepta să găsim destule personalități obsesiv-compulsive printre polițiști, jandarmi, militari, judecători.

Sau printre programatori.

Ordine, structură, gîndire logică, rezultate palpabile (if then), mediu curat. Dacă stăm să ne gîndim, limbajele de cod sunt niște obiecte epistemologice foarte curate, lipsite de impurități (ornamente nenecesare). Obiecte se comportă într-un mod previzibil. Iar dacă știi să le manevrezi, ele generează competență, funcționalitate. Programele, prin definiție, fac ceva.

Apoi, să nu ne mire. Obsesiv-compulsivii nu prea cunosc spontaneitatea. Nu prea se lasă duși de val. Valul îi sperie. (Pierderea controlului, amintiți-vă). Sigur, această rigiditate interioară care le asigură sentimentul siguranței existențiale ar trebui să se mai și decompenseze. Mă întrebam cîndva, oare le place obsesiv-compulsivilor în mod deosebit Stan și Bran, Groucho Max? Comedia care produce umorul prin expresia fizică, dezinhibată a ridicolului. În ce măsură rigiditatea/autocontrolul obsesiv-compulsivului se decongestionează în jocul de comedie – în care totul se îndreaptă spre dezastru? Tocmai fiindcă pe ei îi ingrozește ideea de lucruri care scapă de sub control, să îi relaxeze dezastrul realizat în condiții controlate. E posibil. Merge ca ipoteză de studiu. Constituția psihică e o chestiune foarte paradoxală. Putem vedea cum firea obsesională, rigidă, dogmatică se însoțește de manifestări histrionice. Ca și cum, tocmai din pricina rigidității constituționale, n-ar cunoaște decît două moduri complet antagonice: poziția rididă/obsesională și poziția complet dezinhibată. Ca un mecanism cu articulații care ies brusc din prinsoare. Lipsind spontaneitatea și fluiditatea, trecerea de la o postură la alta se realizează – cum altfel – într-o manieră rigidă. Cu atît mai mult, o astfel de alternare miră. Tocmai fiindcă operează așa brutal. Între rigiditate și maimuțăreală. Deși, dacă ne gîndim, și una și alta ar putea fi socotite două fețe ale compulsivității. In primul caz, omul nu se poate abține să nu fie rigid, în al doilea caz nu se abține să nu iși piardă complet controlul.

Dar vă mărturisesc: personalitatea „obsesiv-compulsivă” e personalitatea mea preferată. Serioasă, lucidă, pragmatică, cu simțul datoriei, conștiincioasă, statornică, stăpînă emoțional. Obsesiv-compulsivitatea e doar deformarea/perturbarea spre valori clinice a fermității, a conștiinciozității, sentimentului datoriei -  care se cer împlinite iar și iar (obsesia) și care nu pleacă pînă cînd nu sunt împlinite (compulsia) – ale omului echilibrat.

Păi și atunci? De ce nu încheiem articolul? Fiindcă și ce e drept se poate strîmba. Fiindcă trebuie să ducem personalitatea pînă la capăt.

Dar mai întîi, să ținem cont că tipologia obsesiv-compulsivă nu există în realitate în starea pură/de prototip prezentată aici, ci că se amestecă cu alte trăsături (dependente, schizoide, narcisice, paranoide) și că în funcție de aceste combinații avem obsesiv compulsivi unul și unul; dar ce putem stabili cu relativă precizie e rigiditatea ce stă la baza structurii (dacă ne gîndim, rigiditatea nu poate genera decît obsesiv-compulsivitate). Încăpățînarea. Obtuzitatea. Obstinația. Monotonia obiceiurilor. Austeritatea emoțională. Raționalizarea în exces. Nevoia supremă de ordine.

Apoi. Intră în discuție valoarea euristică a tipologiilor. Finețea individualității ce nu suportă generalizări. Reducerea pe care o exercită categorizarea asupra fluidității vieții psihologice. Încorporînd toate aceste limitări, tipologiile rămîn utile. Ele expun cu rapiditate o logică interioară. Un demers interior (de reprezentare a lumii) supraexersat. Consistență și continuitate în timp și situații. Dintre toate posibilitățile de reprezentare a lumii, unele anume se diferențiază de altele, se înregimentează și devin sursă de identitate. Tipologiile sunt logice. Au cursivitatea unei demonstrații matematice. Ele devin reductive doar în mîini nepotrivite, mecaniciste. Diagnosticul (eticheta) e un start. Informație direct de la centru. În mîini potrivite, tipologiile orientează, sunt lumină aprinsă în întuneric. Capătul (firul) de care îl apuci pe om. Pe de altă parte, putem socoti că tipologiile sunt modalitățile inoportune în care se repetă felurile noastre de a fi. Repetiții care ne închid ca-ntr-o temniță. Obtuzitatea noastră cea de toate zilele.

Personalitatea noastră e adaptare organizată la mediu. Tipare care descriu și explică relația supraexersată dintre om si stimul (realitate). Suntem pe jumătate automatism (temperament), pe jumatate intenționalitate (caracter). Unii oameni sunt predispuși să fie îngrijorați, iritabili, irascibili, triști, unii au o predispozitie să fie drăguți (agreabili), unii să fie conștiincioși, unii să inoveze. Vezi cele cinci mari teritorii ai personalității, animate de două dinamici: stabilitate și plasticitate. Stabilitate: conștiinciozitate, stabilitate emoțională și agreabilitate. Plasticitate: extraversiune și deschidere/inteligență.

Ca să ne schimbăm (psihologul cu asta lucrează, cu schimbarea), trebuie să gestionam această dublă natură: automatism (fie el genetic, neurobiologic, profil hormonal, condiționare asociativă etc) și intenționalitate (voință). Schimbarea – eficientizarea adaptării la realitate – cere saltul miraculos, să ne dăm peste cap în noi înșine, să ne dăm peste cap în limitele propriei noastre biologii.

Revenind la tipare. Credem ca tipul convențional (conformist) este rigid si obtuz, iar tipul deschis (non-conformist), ei bine, nerigid și neobtuz. Dar dacă privim cu atenție, vedem că ambele tipare de relaționare și de descifrare a informației lumii înconjurătoare sunt fixe și se repetă în timp. Sunt tipare temperamentale la mijloc. Unul e ghidat de harm avoidance (evitarea durerii), unul e ghidat de novelty seeking (căutarea noului). Fiecare operează cu codul lui de citire a realității. Unul este țintit (solicitat din interior) să păstreze lucrurile așa cum sunt, unul să le schimbe. Unul prosperă în rutină (predictibilitate), altul în căutare. Unul vrea să evite experiențele noi fiindcă le asociază cu riscul și cu incertitudinea, iar celălalt vrea să experimenteze, să simtă, să guste ce n-a mai simțit și ce n-a mai gustat. Unul evită să încalce regulile și ritualurile. Celălalt încalcă regulile și instaurează ritualuri noi. Constituțiile lor psihobiologice au țeluri diferite. Una evitarea („să fiu în siguranță”), cealaltă experimentarea („senzații/idei/oameni noi”). Tiparele există în ambele cazuri. Nu putem spune că primul e închis (rigid) și celălalt deschis (nerigid). Dacă pe harm avoidance îl dezechilibrează noul, pe novelty seeking îl perturbă repetabilitatea. Cel de-al doilea e deschis la nou, dar nu la tradiție. Iată, și deschiderea poate fi (bine mersi) rigidă. În cele din urmă, amîndoi practică conformismul. Unul se conformează la tot e cunoscut/consacrat în realitate, celălalt la tot ce e necunoscut/neexperimentat din realitate. Din punctul meu de vedere, al celui care reperează tipare, cei doi sunt egali. Primul tipar de decodare și adaptare duce la exces de ordine (tiranie), celălalt la dezordine (anarhie). Adaptarea dezirabilă e cea critică. Decodarea/interpretarea discriminatorie a vechiului, decodarea/interpretarea discriminatorie a noului. Altfel, avem parte de o aderare oarbă la propria personalitate: suntem în mod orbeste traditionaliști și întărim toate granițele sau, după caz, suntem în mod orbește inovatori și dizolvăm toate granițele.

Pentru mine sunt esențiale aceste predeterminări. Mă ajută să înțeleg că omul poate fi orice, dar în anumite limite. În ceea ce îi privește pe psihologi, ține de luciditatea examinării diferențelor sistematice (și constrîngătoare) între indivizi. În unele privințe, așa cum am spus la început, oamenii sunt foarte asemănători, însă, în altele, sunt foarte diferiți. Și atunci, și relația lor cu sine, cu lumea îi solicită diferit. Trebuie să știm ce să cerem de la o constituție psihobiologică. Nu-i cerem brusc orbului să vadă. Nu-i pot pretinde unui evitant conștiincios să își ia lumea în cap, să devină de mîine explorator, să își depăseașcă limitele. El supraviețuiește prin limite. Pe ce bază îi cerem să și le depășească? Plus că, nu ar avea “cu ce” să plece in expediție. “Cu ce”, adică cu ce structură de personalitate. Dacă îi inteleg pe cei doi dinspre interior spre exerior, n-o să mă încăpățînez să le pretind “imposibilul psihologic”. Nu îi pot pretinde unui extravertit deschis la experiențe noi să stea zilnic închis într-un birou să facă contabilitate. Invers, da, e altă mîncare de pește. Un evitant conștiincios nu se va dezintegra într-un birou, iar extravertitul deschis la experiențe noi va pleca entuziasmat în expediție. Evitantul conștiincios nu va comanda carne de rechin la masa de prînz, ci probabil mămăliguță cu brînză. Etc

Dar să nu uităm nicio clipă. Persoana e un domeniu de necuprins. Nemărginirea ei depășește structura de personalitate. Personalitatea e casa noastră în lume. Persoana dotată cu inimă și suflet ține de infinit. De la un punct încolo, lucrurile persoanei nu mai țin de psihologie.

Revenind. Marile pericole ce pîndesc personalitatea conștiincioasă/compliantă: autoritarianismul, controlul, disciplinarea violentă a „devianței”.

Personalitatea școlii de la Frankfurt: personalitatea autoritariană

Avem statornicie, sentimentul datoriei, conștiinciozitate, competență, convingeri solide.

Dacă însă agravăm toată această robustețe, obținem obtuzitate, aderare rigidă la valori, supunerea necritică în fața autorității, superstiție in exces, preocuparea cu organizarea ierarhică a realității – conceperea relațiilor strict în termeni de dominare/supunere, puternic/slab, identificarea cu figuri de autoritare, ostilitate extremă împotriva membrilor din afara grupului (străinilor), și cel mai grav, nevoia morbidă de control. Avem împlinirea cu orice preț a datoriei (obediență extremă). Avem respectarea cu orice preț a moralității, a virtuților (pedepsirea drastică a celor neascultători care încalcă regulile/respectul). Avem autoritatea agresivă („Copiii trebuie să învețe cu orice preț ce înseamnă respectul.”). Avem complexul puterii (fascinația pentru conducători – servilismul/supunerea oarbă – asocierea cu puterea devine participarea la putere; nevoia de supunere se întretaie cu nevoia de putere). Avem respingerea subiectivității, a cunoașterii abstracte („Ce ne trebuie nouă sunt niște conducători puternici care sa preia frîiele conducerii, nu școli, si experți, și agenții, și comisii, și pălăvrăgeală”), puritanismul („Copiii noștri trebuie să învețe cu orice preț ce înseamnă decența/ Cea mai înaltă virtute e puritatea sufletească”) etc.

Armura musculară și orgasmul

În strînsă legătură cu rigiditatea compulsivă și dictatura se găsește conceptul de armură musculară sau armură caracterului al psihanalistului Wilhelm Reich – care încorporează „6000 de ani de cultură patriarhală autoritariană”. Armura caracterului constituie “baza izolării, nevoii absolute de putere, a fricii de responsabilitate, a mizeriei sexuale” șamd. Omul s-a înstrăinat de sine și de viață. Blocarea nevrotică a vitalității genitale se reflectă la nivel de spasm muscular. Reich își masa pacienții considerînd că masarea rigidității musculare va duce la reinstaurarea naturaleții relației cu viața. Energiile vitale se reglează singure, fără să fie nevoie de o moralitate/datorie compulsivă.

Lîngă armură și tiranie, trebuie pomenită și „funcția orgasmului” a aceluiași psihanalist, descoperitorul energiei orgonice (energia primordială a vieții) și a acumulatorilor orgonici. Energia lui derivă din orgasm, dar se înrudește cu tot ce e organic, viu. Convenabil, nu? Acumulatorii orgonici, deși sunt practic niște cutii/dulapuri, au funcția (și știința) să furnizeze pacientului energie genitală primordială, cea care transcende întreaga materie, vibrează în continuu și este atrasă de ea însăși (vezi aici). În concepția psihanalistului, sănătatea psihică a individului depinde de măsura în care reușește să se piardă pe sine în climaxul excitației sexuale. Boala psihică înseamnă impotență orgasmică și determină toate actele iraționale care afectează societatea.

În concluzie, după Reich, pe de o parte avem contracție, spasm, caracter obsesiv compulsiv tiranic, despotism, control, frică (orgonul mortal / Deadly Orgone), pe de altă parte avem pulsație, expansiune, dilatație, independență, suveranitate, vitalitate genitală, bucurie (orgonul bun / Positive orgone).

Ce vreau să subliniez prin această juxtapunere: că excesele își anunță singure incapacitatea de a gestiona în mod productiv realitatea. Nici personalitate autoritariană ca soluție pentru ordine, dar nici dulapuri orgasmice ca soluție pentru tiranie. Obsesiile noastre suprasolicită adaptarea la realitate.

4. Pledoaria de final

Înseamnă că există puteri și puteri. Puteri bune și puteri rele. Puteri echilibrate pe interior și puteri dezechilibrate pe interior. Puteri rele care trec peste voința ta interioară (manipulînd-o, seducînd-o sau constrîngînd-o) și puteri bune care te conving să te încrezi în ele. Puteri la care îți dai acordul. Puteri care nu te lucrează din umbră. Puteri care îți păstrează voința, dorințele, țelurile și vulnerabilitatea ca-ntr-un seif. Relativ intacte. Fără să imprime pe ele stema puterii, ci lăsînd chipul tău pe ele. Lăsîndu-te la vedere. Voința ta, țelurile tale. Prima putere lucrează unilateral, prin acaparare, cea de-a doua printr-un schimb, bilateral. Prima caută sa te aibă in posesie, să te anihileze, a doua să te facă egalul ei. Puteri dominatoare, complexate și megalomane și puteri onorabile care-ți creează sentimentul datoriei și al apartenenței. Pentru puterea dominatoare, tu nu semnifici decat o ocazie, o oportunitate de încununare a unui ego deja înscăunat. Pentru puterea onorabilă, tu ești tu.

Vedeți? La sfîrșitul zilei (articolului), puterea adevărată îți completează inima.

Și tu pe-a ei.

Mi se pare că puterea este dragoste. Nu caută ale sale, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Nu se laudă, nu se trufește, nu se poartă cu necuviință. Toate le crede, toate le nădăjduiește. Toate le rabdă.

Dar puterea se clădește pe ascultare. Cred că suntem ființe destinate ascultării. Făcuți să ascultăm de cineva. Adică să ne încredem. Din această predestinare mi se pare că vine abuzul de putere. De ce se strică cei ajunși la putere? Odată ajunși sus, au parte de ascultare. Și ei călăresc spinarea ascultătorilor. Profitorii ascultării. Cînd ascultarea e confiscată, relația dintre puterea mare și puterea mică se transformă în obediență, supunere, frică, complianță oarbă.

O să îmi dau acordul să fii conducătorul meu dacă faci dovada conducerii. Dacă ești drept, dacă nu păcălești, dacă reușești să-ți vezi greșelile, dacă nu te ții atoatecunoscător, dacă știi să indrepți nedreptatea pe care ai făcut-o, dacă știi să ierți atunci cînd cineva ți-a greșit, dacă nu ești tiran, dacă nu ești absurd, mă voi increde în tine. Dacă ești puternic. Adică dacă ești echilibrat.

Tot ce am spus pînă acum că înseamnă putere – stabilitatea, siguranța, previzibilitatea, centrul – toate acestea sunt mană cerească pentru psihic. În ele prosperă psihicul. Sunt chiar pietrele de temelie ale atașamentului sigur, cel care împlinește cea mai sensibilă nevoie a noastră, a ființelor vii. Suprema nevoie de aparținere – in-ter-per-so-na-li-ta-tea. Puterea e bază de siguranță. Tot ca-n atașament. Există baza de siguranță la care pot să mă întorc? Există. Experiența mi-a certificat-o iar și iar. Atunci voi pleca încrezător să explorez lumea, să mă măsor cu ea. Mă duc fiindcă am la ce să mă întorc cînd mă pasc pericolele.

Autoritatea adevărată e întreagă pe dinăuntru și nu caută să fure din tine, cel care ți-ai pus baza în ea. Ești în siguranță, fiindcă puterea adevărată nu e niciodată hoață. Nu ține să subjuge, să domine, să controleze. Și nici nu fuge de la locul faptei (al încrederii). Are în ea imperativul datoriei. Echilibrată, competentă și centrată fiind, tu ești cel care te ajuți de ea ca să îți întărești vulnerabilitatea și șovăiala. Nemanipulatoare, netraumatizantă, rezonabilă, stăpînă pe sine și nemincinoasă – așa arată pentru mine cea mai frumoasă putere din lume.

Nu se va îndoi cum se îndoaie vremurile, dar le va înregistra mesajele. Nu își va schimba crezurile, dar nici nu îi va pedepsi pe cei care nu gîndesc ca ea. Nu va fi o mare sofisticată, dar va gîndi onest. Nu va fi o mare deschizătoare de drumuri, dar va păzi drumurile deja deschise. Nu va pleca în expediție, dar îi va îngriji pe cei slabi rămași acasă. Își va face datoria nu față de întreaga umanitate, ci în cercul cel mai învecinat al umanității ei: perechea ei, copiii ei, părinții, frații ei, surorile ei, prietenii ei. Nu va fi o guralivă, ci un om al măsurii. Nu va fi o sentimentală, ci o sufletistă. Nu va fi o seducătoare, ci o devotată. Curajul ei de putere va fi menținerea neostenită a unei căi cît mai drepte. Fără exaltare, dar și fără cădere în vid.

Pentru psiholog, cea mai atrăgătoare și mai arătoasă realitate e omul echilibrat.

El e cel mai puternic om de pe planetă.



Comentarii

- Dacă acționezi cu maturitate și considerație pentru alți utilizatori, ar trebui să nu ai nici o problemă.
- Nu fi neplăcut! Demonstrează și împărtășește informațiile, înțelepciunea și umorul pe care știm că le posezi.
- Ia o parte din responsabilitatea pentru calitatea convorbirilor în care ești participant.

Vă mulțumim!


2018
martie (3)
2017
martie (6)
2016
martie (141)
aprilie (64)
mai (44)
iunie (36)
iulie (30)
august (35)
2015
martie (110)
aprilie (46)
mai (38)
iunie (65)
iulie (68)
august (69)
octombrie (116)
2014
februarie (141)
martie (102)
aprilie (72)
mai (105)
iunie (94)
iulie (50)
august (63)
2013
martie (102)
aprilie (115)
mai (88)
iunie (65)
iulie (80)
august (129)
octombrie (147)
noiembrie (132)
2012
ianuarie (149)
martie (53)
aprilie (33)
mai (40)
iunie (30)
iulie (17)
august (19)
2011
decembrie (154)
2009
ianuarie (547)
februarie (649)
martie (361)
aprilie (308)
mai (243)
iunie (362)
iulie (256)
august (170)
octombrie (150)
2008
iulie (1)
august (10)
decembrie (174)
0000