Cei pe care ii criticam au devenit deja imuni. Isi apara pozitiile cu o incrancenare iesita din comun. Un lucru insa ii deranjează la culme: sa le spui adevarul in fata. Dar mai ales sa-l afle si altii. Cu cat stim mai multi ce fac ei, cu atat sunt mai vulnerabili.



-----
Ultimul interviu cu Sebastian Papaiani

Ultimul interviu cu Sebastian Papaiani

Sebastian Papaiani

 Ultimul interviu cu Sebastian Papaiani
Actorul Sebastian Papaiani a murit marţi dimineaţă, după ce a fost internat în luna mai la Spitalul Universitar de Urgenţă, în urma unui atac vascular cerebral. Informaţia privind decesul actorului a fost confirmată de reprezentanţii UNITER, pentru agenţia de presă Agerpres.

Papaiani s-a născut la 25 august 1936, la Piteşti. Şi-a petrecut copilăria, după cum declara într-un interviu, ''într-o lume modestă, într-un cartier paralel cu Costache Negri, unde era plin de ţigani, dar ţigani cu care puteai să fii prieten...''.

Tatăl său, Alecu Papaiani, era grec de origine — Papayannis fiind proprietarul unei curţi, undeva în mărginimea Piteştiului în care erau apartamente de două cămăruţe, închiriate de coşari, geambaşi, lustragii. La 17 ani se angajează contabil la un oficiu farmaceutic, joacă teatru de amatori, îndrumat de fosta Miss România 1936, Crina Cojocaru, care îl determină să treacă peste multe obstacole şi să devină actor.

A absolvit, în 1960, Institutul de Teatru şi Cinematografie din Bucureşti. În 1961, şi-a făcut debutul în producţia cinematografică ''Purgatoriul nr. 5'', iar în 1963 joacă în comedia regizorului Geo Zaizescu ''Un surâs în plină vară''. Filmează an de an, însă calea spre marea carieră i-a fost deschisă de întâlnirea cu regizorul Geo Saizescu, care l-a distribuit în rolul lui Păcală, în filmul cu acelaşi nume (1974). Deosebit de talentat, şi-a câştigat popularitatea şi simpatia publicului prin rolurile de comedie, dar şi prin cele în care a abordat şi registre mai grave. Rămâne de neegalat în rolurile Plutonier Căpşună din seria ''B.D'', Alecu din ''Astă seară dansăm în familie'', Pompei din ''Toamna bobocilor'' şi mai ales Ieremia din serialul TV ''Toate pânzele sus''

Într-un interviu acordat ziarului Adevarul, Sebastian Papaiani a vorbit despre copilăria sa, despre cariera artistică şi despre prietenia cu mari actori astăzi dispăruţi: Ştefan Iordache şi Adrian Pintea.

„Adevărul": Maestre, pe 25 august împliniţi 75 de ani. Cum veţi sărbători? Alături de familie, de prieteni?

Sebastian Papaiani: Alături de familie, cu siguranţă. Dar nu ştiu cât am să petrec. Cât despre prieteni... Ştiţi, aici e o chestiune sensibilă. Prietenii mei adevăraţi sunt cei alături de care am copilărit, nu că aş fi acum melodramatic şi nici retro, dar trebuie să vorbeşti şi de trecut ca să ştii cine eşti sau pe ce scaun stai. Prietenii mei adevăraţi au murit.... Odată ce pleci din oraşul în care ai copilărit, relaţiile se răcesc. Şi nu din cauza celui care a plecat şi a ajuns undeva - cum a fost cazul meu - se răcesc din cauza timidităţii celor care au rămas. Unul a ajuns contrabasist, unul a ajuns să cânte la chitară, unul a ajuns frizer, unul lăcătuş. Profesiile dau omului tupeul. În afară de profesie, banul. Uitaţi-vă la Becali ce tupeu poate avea. El n-a avut tupeu toată viaţa lui decât când a pus mâna pe bani. Înainte de a da mâna cu tine, el scoate banii şi ţi-i arată. În afara prieteniilor de cartier, care sunt cele mai strânse şi care durează toată viaţa, mai sunt şi prieteniile de profesie. Am fost prieten cu Ştefan Iordache, care acum nu mai este decât un fulg, poate. Cu Ştefan Bănică. Nici el nu mai este... ­Mi-au mai rămas câţiva, dar s-au împrăştiat: Draga Olteanu, de exemplu, care s-a stabilit pe la Piatra Neamţ. Bebe Fugaru, cu care eram prieten foarte bun, s-a dus şi el. Aproape toţi au pierit şi sigur... mă îndrept şi eu către pieire.

Vă consideraţi o persoană împlinită?

Nu. Ştii ce se întâmplă? Trebuie să-ţi faci o socoteală de cât bine ai făcut şi cât rău ai făcut. Să pui în balanţă şi să vezi. Mie mi-a ieşit la paritate. N-am făcut nimănui rău în jurul meu, dar poate n-am fost un soţ foarte bun sau un tată foarte bun, poate acasă, când eram copil, nu am fost atât de bun... De fiecare dată când îl visez pe tata, îl întreb: „Domnule, ­m-ai iubit?". Uite că îmi vine să plâng... De la o vârstă devii sensibil la amintiri...

De ce v-aţi emoţionat atât de mult la amintirea tatălui?

Tata nu ştia să iubească prin cuvinte frumoase. Era blând, milos, dar nu i-a spus mamei mele, cred, niciodată: „Paraschivo, te iubesc". Chestiunile acestea de cuvinte frumoase care veneau „dintr-o lume de boieri", cum spunea tata, nu l-au caracterizat. El credea că este o slăbiciune să-i spui unei femei „ce ochi frumoşi ai". Era dur din acest punct de vedere, femeile parcă erau un fel de material la care se lucra pentru că era nevoie. Nici mie nu mi-a spus niciodată „te iubesc", dar ştiu că alerga cu mine în braţe câte doi kilometri până la spital atunci când mă îmbolnăveam. Deci asta însemna că te iubeşte, nu?

Dar dumneavoastră i-aţi spus că-l iubiţi?

Eu l-am iubit aşa cum era. L-am iubit pentru că tatăl meu era anormal de special. A făcut toate profesiile, de la măturător, până la vânzător de peşte şi de ziare. A lucrat la Crucea de Piatră, a lucrat la Circ unde rupea lanţuri. Şi, deodată, s-a îndrăgostit de Paraschiva, căreia nu i-a spus niciodată „Te iubesc!", m-a făcut pe mine şi încă doi gemeni care au murit la cutremurul din 1940, pentru că a căzut tavanul peste ei.

La ce vârstă v-aţi căsătorit?

M-am căsătorit de două ori. Prima dată la 25 de ani şi am stat însurat trei luni. Nu ne potriveam. Rămăsese însărcinată. Poate de asta nici n-a ţinut. A doua căsătorie am făcut-o la 37 de ani, cu Marcela. Suntem şi acum împreună. Soţia mea nici nu vrea să-i spun numele la interviu pentru că zice că nu e din „lumea" noastră, a actorilor. Am doi băieţi, primul, Sebastian, are acum 47 de ani. Cel de-al doilea, al meu şi al Marcelei, are 37 ani, se numeşte Alkys şi este director de calculatoare la o companie olandeză care are o filială în România. Povestea numelui lui este interesantă. Soţia mea, pentru că era fiică de chiabur, nu a putut să facă şcoala normală, a trebuit, prin nişte prieteni ai părinţilor ei, să facă Şcoala Greacă. Dirigintele clasei se numea Alkys şi a învăţat-o greacă la perfecţie, iar atunci când Securitatea a venit să întrebe dacă sunt şi copii de români la Şcoala Greacă, el a spus că nu există aşa ceva. Şi pentru că acest profesor a salvat-o, atunci când Marcela a avut primul copil, singurul de altfel, ne-am întrebat cum îl numim. Eu am zis să-l numim româneşte, Ion, nume de slugă, puternic, tare. Marcela m-a întrebat dacă nu vreau să-l numim ca pe fostul ei diriginte. Bineînţeles că am acceptat, ştiind povestea. M-am şi uitat în dicţionarul greco-român, să văd ce înseamnă. Am citit acolo „virilitate", „înţelepciune". Citisem greşit: Alkys înseamnă „casap" (râde).

Dumneavoastră aţi avut probleme cu comuniştii?

Păi n-au vrut să mă tundă? Au venit după mine şi m-au luat la post să mă tundă. Eram în Sighişoara. Am şi stat la beci câteva ore pentru că nu voiam să mă tund. La cinematograf rula un film cu mine şi, totodată, filmam pentru o altă peliculă în acea zonă. Au venit nişte aviatori după mine, la miliţie, şi au vorbit cu maiorul, ­i-au explicat cine sunt. El, ditamai maiorul, habar nu avea! Şi-a cerut scuze ulterior.

Povestiţi-ne un moment şocant din viaţa dumneavoastră.

Când a murit Adian Pintea. Jucam într-o telenovelă împreună. Aveam o scenă în care eu cădeam la el în birou, iar Adrian spunea: „Omul ăsta a murit la mine în birou". Asta s-a întâmplat într-o sâmbătă. Duminică ­n-am filmat. Şi luni sau marţi primesc un telefon, la Gruiu, unde stau eu, că a murit Pintea! Primul lucru care mi-a venit în cap a fost scena aceea în care el spunea despre mine că am murit. Mă întrebam cum se poate? Când am ajuns la Teatrul Bulandra, unde a fost depus sicriul lui, era înconjurat totul de „mafie", iar el era îmbrăcat în cavaler, cu lanţuri la gât, cu aur, inele, medalioane. Nu am ştiut că face parte dintr-o organizaţie din aceasta... secretă. Am lăsat şi eu acolo buchetul de trandafiri pe care-l adusesem şi care era mic-mititel pe lângă coroanele imense de lângă sicriu. Am ieşit şi am început să plâng. Şi cum plângeam eu, acolo, a apărut o doamnă care, recunoscându-mă, mi-a spus: „Aţi început să vă împuţinaţi, dragii mei!".

Aveţi un loc în care vă retrageţi, departe de agitaţia Bucureştiului?

Am o căsuţă, la Gruiu, 30 de kilometri de Bucureşti, pe care am cumpărat-o mai mult la insistenţele Mihaelei, soţia prietenului meu, Ştefan Iordache. Şi casa lui Ştefan e tot la Gruiu, iar cineva încearcă să facă un muzeu acolo. În acea casă, Ştefan şi-a avut insomniile, gândurile, durerile...

+ Bun

 „Cred că sunt un om bun, n-am făcut rău nimănui, cel puţin aşa mă consider. Sper că cei din jurul meu gândesc la fel despre mine."

- Serios

„Sunt o persoană extrem de seriosă, poate prea serioasă. Fac glume pentru a alunga această seriozitate, ca să nu devin supărător de serios."

„Talentul e ca banul, îl ai sau nu"

Se ridică actorii de azi la valoarea celor din generaţia dumneavoastră?

Am mai spus: talentul e ca banul, îl ai sau nu. Actorul tânăr este ca un fruct care nu ştie că se poate coace. E ca un om care dansează călcându-te pe picioare, dar el nu ştie că poate învăţa dansul, corectându-şi astfel carenţele. Totul depinde de el de la început. Ei nu ştiu că au timp să se coacă, să se adune, să crească. Ei nu au poveşti şi nu înţeleg poveştile, pentru că nu le au încă!

Sunt actori din generaţia dumneavoastră care blamează telenovelele.

Eu şi Tora Vasilescu am fost primii actori profesionişti care am jucat şi în telenovele. N-am spart lemne în telenovele, mi-am făcut meseria mea, de actor. N-am făcut circ. Dacă voiam circ, mă duceam la circ şi mă adaptam circului. Şi mi-ar fi plăcut să fac şi asta, pentru că nu ar fi însemnat decât că am mai învăţat ceva, iar circul nu este puţin lucru. Deci nu m-am simţit ofensat de telenovele, am şi spus-o. După mine şi după Tora a venit „potopul". Păi câţi actori mari, ai generaţiei mele, nu au jucat apoi în telenovele?

Ce v-aţi dorit să jucaţi şi nu vi s-a oferit ocazia?

N-am putut niciodată să joc ce aş fi vrut. Am jucat ce mi s-a dat. Eu niciodată nu am plecat la drum cu mine. În teatru sau în film, eu întotdeauna am plecat la drum cu un alt personaj pe care ­l-am dus în spate. Nu m-am jucat niciodată pe mine sau nu am jucat ce aş fi dorit eu. De exemplu, mi-aş fi dorit ­să-l joc pe Cyrano de Bergerac, pentru că aveam nasul mare. Visam treaba asta. A trecut vremea, n-am mai avut timp. Am mai vrut să joc rolul lui Don Quijote. Şă ştiţi că întotdeauna actorii vor muri spunând că mai voiau să joace cutare sau cutare rol. Rolurile pe care le-am jucat nu m-au frământat niciodată. Nu mă consumă. Dar asta nu înseamnă că nu mă gândesc mult la ele.

" N-am spart lemne în telenovele, mi-am făcut meseria de actor. N-am făcut circ. Dacă voiam circ, mă duceam la circ şi mă adaptam circului. Şi mi-ar fi plăcut să fac şi asta, pentru că nu ar fi însemnat decât că am mai învăţat ceva."



Comentarii

- Dacă acționezi cu maturitate și considerație pentru alți utilizatori, ar trebui să nu ai nici o problemă.
- Nu fi neplăcut! Demonstrează și împărtășește informațiile, înțelepciunea și umorul pe care știm că le posezi.
- Ia o parte din responsabilitatea pentru calitatea convorbirilor în care ești participant.

Vă mulțumim!


2018
martie (3)
mai (2)
2017
martie (6)
2016
martie (141)
aprilie (64)
mai (44)
iunie (36)
iulie (30)
august (35)
2015
martie (110)
aprilie (46)
mai (38)
iunie (65)
iulie (68)
august (69)
octombrie (116)
2014
februarie (141)
martie (102)
aprilie (72)
mai (105)
iunie (94)
iulie (50)
august (63)
2013
martie (102)
aprilie (115)
mai (88)
iunie (65)
iulie (80)
august (129)
octombrie (147)
noiembrie (132)
2012
ianuarie (149)
martie (53)
aprilie (33)
mai (40)
iunie (30)
iulie (17)
august (19)
2011
decembrie (154)
2009
ianuarie (547)
februarie (649)
martie (361)
aprilie (308)
mai (243)
iunie (362)
iulie (256)
august (170)
octombrie (150)
2008
iulie (1)
august (10)
decembrie (174)
0000