Cei pe care ii criticam au devenit deja imuni. Isi apara pozitiile cu o incrancenare iesita din comun. Un lucru insa ii deranjează la culme: sa le spui adevarul in fata. Dar mai ales sa-l afle si altii. Cu cat stim mai multi ce fac ei, cu atat sunt mai vulnerabili.



-----
Cum sa ramai un parinte bun dupa divort

Cum sa ramai un parinte bun dupa divort

educatie copii

 Cum sa ramai un parinte bun dupa divort
După divorţ sau după o despărţire, nu doar copiii suferă, ci şi părinţii. În aceste condiţii, ce poţi să faci ca să rămâi un părinte bun şi devotat pentru copilul tău?

Am discutat cu multe persoane care trecuseră printr-un divorţ pe vremea când eram căsătorită şi mă gândeam că eu n-am să ajung niciodată în situaţia asta. La un moment dat, cineva mi-a spus: „Divorţul e ca un deces. Suferi la fel de mult după persoana pierdută, după relaţia care a murit“. Cum să se întâmple asta?, mă gândeam. Dacă divorţezi, înseamnă că nu-ţi era bine. Mai degrabă, ar trebui să te bucuri şi să precepi întreaga schimbare ca pe o eliberare.

Divorţul, o eliberare dureroasă

Ei bine, când mi-a venit rândul să mă „eliberez“, am înţeles pe deplin ce presupune divorţul. A fost, într-adevăr, o eliberare, dar una foarte dureroasă, plină de remuşcări faţă de copiii fără nicio vină şi faţă de relaţia care se destrăma după 13 ani în care crezusem sau, măcar, sperasem, că va fi nemuritoare.

Mă învinuiam şi pe mine, nu doar pe el: oare făcusem totul ca relaţia să reziste? Oare nu trebuia să fi aşteptat ca fetiţele să devină majore, pentru a suferi mai puţin? Oare nu le ofeream un exemplu greşit, sugerându-le că trebuie să renunţe şi să fugă la greu, în loc să meargă până în pânzele albe pentru a salva căsnicia şi, odată cu ea, fericirea familiei? Ce conta cu adevărat? Fericirea mea, fericirea lui sau fericirea lor? Era clar că despre fericirea tuturor nu mai putea fi vorba (dacă fusese vreodată…).

Una peste alta, chiar dacă, separat, poate că nu eram cele mai odioase persoane din lume, împreună scoateam la suprafaţă cei mai întunecaţi monştri din noi. Iar acum, când îmi puneam aceste întrebări şi când tot ce aş fi avut nevoie ar fi fost să plec o perioadă cât mai departe, la capătul pământului, doar eu cu mine, trebuia să continui să fiu mamă responsabilă şi prezentă pentru fetiţele care treceau, împreună cu mine, prin drama divorţului părinţilor, prin groaza destrămării locului imperfect, dar călduţ şi cunoscut, numit „acasă“ – singura variantă de trai pe care-o cunoşteau.
 
Divorţul care-ţi face mintea fărâme

Dintotdeauna am fost înclinată spre visare, însă în momentul în care am divorţat, starea mea de reverie a atins apogeul. Şi asta încă din biroul notarului, când mi se părea că aud ca prin farmec cuvintele celor din încăpere, sentinţele fără cale de întoarcere, o viaţă al cărei destin se trransforma total sub ochii mei, în doar câteva minute – viaţa mea. Statutul de femeie divorţată la doar 34 de ani mi se părea neverosimil, cu atât mai neverosimil cu cât mă căsătorisem cu tatăl copiilor mei cu un an înainte, după 12 ani de relaţie, în încercarea de a salva ceva, habar n-aveam ce şi în ce fel. Vedeam căsătoria în al 13-lea ceas ca pe o posibilă minune, şi divorţul petrecut la doar un an după ca pe un blestem sigur.

Apoi erau copiii. Fuseseră crescute într-un răsfăţ excesiv cât timp avuseseră o mamă şi un tată care locuiau sub acelaşi acoperiş. Probabil că le răsfăţasem exagerat pentru a compensa, în mintea mea, relaţia strâmbă în care mă aflam de atâţia ani. Însă, după divorţ, plângeau din orice, se supărau din orice, nimic nu le convenea, nu-şi doreau nimic şi îşi doreau totul. Iar totul nu le mai era, brusc, deloc pe plac. Simţeau că mama şi tata nu sunt bine, iar starea de anxietate şi nervozitate a părinţilor se transmitea automat către ele. Deveneau irascibile, suprasensibile, veşnic nemulţumite, veşnic oscilând între doi poli – mama şi tata -, fără să se reaclimatizeze cu adevărat în vreo parte.

Divorţul care te transformă din adult responsabil în copil neputincios

Îmi spuneam în fiece clipă: „Adună-te, fii aici pentru ele“. Dar sfârşeam prin a plânge zgomotos, a privi în gol şi a simţi o durere imensă în piept. Exact ca un copil mic şi abandonat. Mintea mea era oriunde, mai puţin acolo unde trebuia să fie – către ele. Dintr-o dată, nu mai ştiam să fiu părinte, dintr-o dată, toată iubirea lor se transformase în dispreţ şi obrăznicie. Apoi, la finalul zilei, veneau către mine şi îşi cereau iertare, şi îşi doreau să ne împăcăm. Însă dimineaţa o luam cu toţii cu nebunia de la capăt. Un an şi ceva a durat până ne-am mai adunat sufletele făcute cioburi de pe jos şi am redevenit, încetul cu încetul, oameni întregi.

Divorţul care te schimbă fizic şi psihic

Despărţirile dureroase au efecte dezastruoase atât la nivel fizic, cât şi psihic, spun specialiştii. Într-un studiu întreprins în 2010, savanţii au analizat impactul pe care îl are divorţul asupra celor vizaţi direct de despărţire. Ei au descoperit că, în urma divorţului, activităţile care au loc în diferite regiuni ale creierului sunt serios afectate, producând un efect similar adicţiei de cocaină. Cercetătorii au concluzionat că o despărţire poate duce la instalarea depresiei, dar şi la comportamente deviante, cum ar fi alcoolism şi chiar tendinte suicidale. Tristeţea, irascibilitatea, oboseala şi lipsa atenţiei sunt printre cele mai des întâlnite stări prin care trece o persoană proaspăt divorţată care trebuie să aibă grijă, în acelaşi timp, de copii.

Asta se întâmplă mai ales pentru că părinţii au tendinţa de a ascunde faţă de de ei înşişi şi mai ales faţă de copii faptul că suferă, prefăcându-se că totul este bine şi nimic nu s-a schimbat. Însă, spun psihologii, copiii sunt mult mai empatici vizavi de sentimentele părinţilor, decât cred aceştia.

Divorţul care te poate apropia sau despărţi de propriii copii

Atunci când încercăm să ne ascundem suferinţa, vom eşua lamentabil, iar aceasta va ieşi la suprafaţă pe căi nebănuite şi poate chiar mai dureroase decât dacă am lăsa-o să se manifeste firesc.

Cât priveşte copiii, la ei mecanismul de apărare împotriva suferinţei funcţionează exact invers decât în cazul adulţilor. Copiii îşi supraestimează capacităţile dea trece peste suferinţă şi alte situaţii dificile. Dacă părinţii nu vor recunoaşte faptul că suferă şi că ceva îi deranjează, copiii vor avea impresia că ei sunt responsabili pentru toate problemele care au dat peste cap viaţa lor şi a celor care ar trebui să le fie îndrumători.

Însă, dacă părinţii îşi vor lăsa sentimentele să iasă la suprafaţă, copiii, care tind să aibă un comportament mimetic, vor învăţa să facă la fel cu ale lor şi vor reuşi să jongleze cu propriile emoţii. Îşi vor observa părinţii – modelul lor cel mai puternic în viaţă – suferind şi neştiind încotro s-o apuce, şi vor înţelege că este absolut normal să aibă ei înşişi astfel de momente şi de reacţii. Vor înţelege şi vor accepta că suferinţa face parte din viaţă şi că este firesc ca, la un moment dat, lucurile să scape de sub control şi tu, ca persoană care suferi, să ai nevoie de ajutorul celui de lângă tine. În cele din urmă, atunci când copiii devin martori ai suferinţei celor apropiaţi, vor avea ocazia să exerseze emoţii ca empatia faţă de o persoană dragă. Vor învăţa, de asemenea, că sentimentele noastre se pot schimba de-a lungul vieţii, dar că asta nu este un lucru care să ne definească.
 
Cum împărtăşim suferinţa cu copiii noştri, fără să-i rănim?

Spune-o pe limba lor. Cum explicăm probleme de adulţi unor fiinţe care sunt departe de a fi atins pragul maturităţii? Pe limba lor, spun experţii, în termeni pe care să-i poată înţelege, asimila. Chiar dacă la început poate că te vor învinui, e mai bine să înţeleagă că vina nu aparţine nimănui în totalitate, ci că există momente în viaţă când lucrurile se întâmplă fără ca cineva să le poată controla.

Alege cel mai potrivit moment pentru a-i împărtăşi sentimentele prin care treci. Nu e vorba doar despre cum trebuie s-o spunem, ci şi despre cât de mult spunem, în funcţie de cât de mult este capabil copilul la vârsta pe care o are să înţeleagă. Spune-o simplu şi dezvăluie doar acele detalii care îl ajută să înţeleagă situaţia. Ai grijă la detaliile care l-ar putea copleşi şi îndurerea şi mai tare. Câteva conversaţii scurte ar putea fi mult mai uşor de asimilat de către cel mic, decât o discuţie lungă şi dramatică.

Rămâi în control. Desigur, pe cât posibil. Părinţii ar trebui să le transmită copiilor mesajul că suferă, dar că, totuşi, încă sunt capabili să facă faţă noii situaţii şi să rămână nişte adulţi pe care cei mici se pot baza. Dacă acum te simţi prea copleşită pentru o dicuţie cu copilul, amân-o până te mai întremezi sufleteşte. Poţi chiar să-i spui că veţi relua discuţia după ce vei trage o porţie de plâns sănătoasă: este cea mai adevărată şi mai directă lecţie pe care copilul tău şi-o poate însuşi de la tine: că, după furtună, întotdeauna apare şi curcubeul.


Comentarii

- Dacă acționezi cu maturitate și considerație pentru alți utilizatori, ar trebui să nu ai nici o problemă.
- Nu fi neplăcut! Demonstrează și împărtășește informațiile, înțelepciunea și umorul pe care știm că le posezi.
- Ia o parte din responsabilitatea pentru calitatea convorbirilor în care ești participant.

Vă mulțumim!

Alien

Bună ziua, sunt Caroline Maclver. După ce a fost în relație cu soțul meu patru ani sa despărțit de mine, am făcut totul ca să-l dau înapoi, dar totul era zadarnic, l-am vrut atât de mult, pentru că cel mai important lucru din lume este familia și iubirea, soțul meu și copiii mei atât de mult. soțul meu sa uitat în ochii mei și mi-a spus că este între noi, i-am întrebat totul, am făcut promisiuni, dar el a refuzat. Mi-am explicat problema prietenei mele și ea mi-a sugerat să contactez mai degrabă o vrăjitoare de vrăjitorie care ar putea să-mi ajute să mă duc la pranz pentru a-l lua înapoi, dar în trecut am contactat un alt spioncaster online, dar niciunul dintre ei nu a reușit să-i aducă soțul înapoi, toți cer bani și nu fac nimic pentru a ajuta, am pierdut speranța pe spellcasters pentru că am crezut că nu există nici o putere în vrăji. Până când prietenul meu mi-a prezentat-o la Oduduwa, adevăratul vrăjitor puternic. Sunt genul care niciodată nu a crezut că am scris din nou, nu aveam de ales decât să încerc, am trimis Oduduwa pe canalul de scriere și mi-a spus că nu există nici o problemă că totul va fi bine înainte de șase zile lucrătoare, se întoarce la mine la telefon înainte de trei zile el a aruncat vraja și surprinzător a doua zi a fost în jurul orei 16:00. Ex-ul meu ma sunat, eram atat de surprins, am raspuns conversatiei si tot ceea ce a spus a fost ca isi pare rau pentru tot ce a vrut sa ma intorc la el, ca ma iubeste atat de mult. Am fost atât de fericit și am me
0


2018
martie (3)
mai (2)
2017
martie (6)
2016
martie (141)
aprilie (64)
mai (44)
iunie (36)
iulie (30)
august (35)
2015
martie (110)
aprilie (46)
mai (38)
iunie (65)
iulie (68)
august (69)
octombrie (116)
2014
februarie (141)
martie (102)
aprilie (72)
mai (105)
iunie (94)
iulie (50)
august (63)
2013
martie (102)
aprilie (115)
mai (88)
iunie (65)
iulie (80)
august (129)
octombrie (147)
noiembrie (132)
2012
ianuarie (149)
martie (53)
aprilie (33)
mai (40)
iunie (30)
iulie (17)
august (19)
2011
decembrie (154)
2009
ianuarie (547)
februarie (649)
martie (361)
aprilie (308)
mai (243)
iunie (362)
iulie (256)
august (170)
octombrie (150)
2008
iulie (1)
august (10)
decembrie (174)
0000