Cei pe care ii criticam au devenit deja imuni. Isi apara pozitiile cu o incrancenare iesita din comun. Un lucru insa ii deranjează la culme: sa le spui adevarul in fata. Dar mai ales sa-l afle si altii. Cu cat stim mai multi ce fac ei, cu atat sunt mai vulnerabili.



-----
Sindromul Sincai Despre ireparabila ruptura mentala dintre profesori si elevi

Sindromul Sincai Despre ireparabila ruptura mentala dintre profesori si elevi

 Sindromul Sincai Despre ireparabila ruptura mentala dintre profesori si elevi
Scandalul de la Liceul “Gheorghe Sincai” din Cluj – soldat cu decizia ca doi elevi olimpici sa fie transferati disciplinar la alte scoli, iar alti 59 sa fie mustrati in scris, tuturor urmand sa li se scada nota la purtare – m-a convins sa scriu despre o tema pe care am tot amanat-o: statutul social al profesorilor si ireparabila ruptura de paradigma dintre ei si elevi. Povestea, pe scurt, e asa: sute de elevi de la Sincai, liceu cu profil si traditie umaniste, aveau pe Facebook un grup privat unde faceau misto de mai toti profesorii. Cum era de asteptat pentru niste adolescenti, uneori s-a sarit calul si s-a ajuns la batjocura, inclusiv cu tenta sexuala, precum si la presupuse relatii extraconjugale ale adultilor. Versiunea oficiala e ca profesorii au aflat ce se discuta in grup dupa ce unii dintre ei si-au creat identitati false pentru a fi cooptati (ceea ce e posibil numai cu invitatie din partea unui membru). Chiar si daca ar fi asa, asta nu face decat sa spuna, voalat, ca macar un elev din grup a vorbit, intentionat sau nu, si de acolo s-a rostogolit bolovanul. Problema de fond, insa, nu e ca elevii ii ironizeaza pe profesori – asta se intampla de cand lumea si nu se va schimba vreodata – si nici ca faptasii au fost sanctionati. In paranteza fie spus, ei meritau sa fie pedepsiti mai degraba pentru lipsa de umor, uimitoare la varsta adolescentei, caci poantele de pe acele cartoane sunt, cu ingaduinta, foarte slabe. Problema de fond este indepartarea mentala a cadrelor didactice de elevi, ceea ce determina generalizarea lipsei de respect fata de acesti adulti de la care asteptam sa fie mentori pentru copiii nostri. Daca va inchipuiti ca acest text se vrea o critica la adresa profesorilor, atunci e mai bine sa va opriti aici cu cititul. Aceasta categorie, in special cei care predau in scoli si licee, a ajuns segmentul de Romanie caracterizat de cea mai adanca discrepanta intre misiunea sociala care i se atribuie si nivelul de respect care i se acorda, intre importanta si relevanta, intre cum ni-i dorim si cum ne purtam cu ei. Vina, mai intai, apartine clasei politice si statului. Dupa 25 de ani de la schimbarea de regim, acesti oameni, care petrec uneori mai mult timp cu copiii nostri decat noi insine, sunt, cu exceptii salvatoare, un grup impanzit de o frustrare imensa, care le intuneca fiecare zi de la clasa. Din cauza salariilor mizerabile, care-i mentin intr-o tensiune permanenta si intr-o chestionare continua a propriilor vieti, profesorii nu au cum sa atate pasiunea si talentul copiilor, ci le starnesc tot mai mult dispretul si chiar repulsia fata de materii. In loc sa fie priviti cu admiratie, sunt ascultati din obligatie. In locul lui “dom’ profesor” s-a instalat “ma dispera profu”. Vina, mai apoi, ne apartine – intr-o masura mult mai mare decat suntem dispusi sa recunoastem – noua, parintilor. Mai ales celor care traiesc in orase mari si care castiga semnificativ mai bine decat profesorii copiilor lor. Ajutati de legile care au diminuat autoritatea omului de la catedra, potrivit unor tipare moderne precum “sa nu deranjam copilul cu vreo petala” sau “cum sa ierarhizam, daca se supara copilul?”, parintii au preluat puterea si in scoli, nu doar acasa, punand presiune suplimentara, in special prin mijloace banesti, pe anemica autonomie didactica. Asa s-a ajuns ca parinti cu dare de mana sa ceara socoteala pentru note mici, umilindu-i pe cei carora, simultan, le cer sa le calauzeasca odraslele, inclusiv din punct de vedere etic. Tot asa s-a ajuns la aberatii precum cadourile exorbitante oferite inca din ciclul primar (ce ziceti despre automobil daruit doamnei invatatoare la sfarsitul clasei a IV-a?) sau sumele platite directorilor pentru a delega un profesor mai acatarii la clasa indicata. Nu-i vorba, nici profesorii nu sunt usi de biserica in aceasta ecuatie. Coruptia nu inseamna doar mituitor, ci si mituit. Care mituit se transforma treptat, dupa insurubarea in sistem, in pretinzator. Insa aceasta cangrena e tot rezultatul veniturilor mici si al decalajului crescand dintre fitele elevilor – telefoane mobile, haine de firma, excursii scumpe – si stransul din punga (si nu numai) la care sunt nevoiti sa recurga profesorii pentru a supravietui. Ajungem si la problema de fond, asa cum am enuntat-o mai sus. Batjocoriti financiar de catre stat si transformati intr-un soi de “asistati social” ai parintilor mai bogati, dascalii s-au refugiat intr-o mentalitate pe care obisnuiesc s-o denumesc “anii ’80”. Acolo, in anii ’80, e izvorul mental si modelul lor sentimental. De acolo si de atunci provin cliseele si rutina lor, predate si perpetuate in cancelarii. Indiferent de varsta – de la absolventi abia intrati in paine pana la veteranii care se apropie de pensie -, profesorii Romaniei isi transmit un stil si un limbaj care-i cramponeaza in niste fictivi ani ’80, simbol al unei rigiditati pe care ei o considera respect si al unei distante intre catedra si banca pe care ei o percep ca indispensabila transmiterii de cunostinte. E suficient sa le asculti discursurile din 15 septembrie – cand ne adunam cu totii, “ca la fiecare inceput de toamna, la sunetul primului clopotel”, sau din ultima zi de scoala – cand “a mai trecut un an plin de realizari pentru copiii nostri minunati”. E suficient sa observi ce propun cand sunt lasati sa improvizeze, de exemplu cand vine vorba despre “Saptamana Altfel”: excursii prin tara, la aceleasi si aceleasi destinatii, sau vizite plictisitoare la cine stie ce muzee locale. E suficient sa te gandesti ca, in epoca internetului, copiii continua sa invete traforaj sau ca “proiect pentru acasa” inseamna, adeseori, un carton mare unde ei transcriu de pe wikipedia niste citate nemestecate si pe care lipesc niste poze scoase de parinti la imprimanta. Si-atunci, daca, inca din scoala, copiii invata ca o lucrare care ar trebui sa se evidentieze prin originalitate presupune sa preiei fara discernamant si fara a fi pedepsit, de ce ne mai miram ca in facultate isi cloneaza testele sau ca, ulterior, nu gasesc nimic revoltator in a-si cumpara doctoratul? Cine ii corupe inca din ciclul primar si apoi le reproseaza ca devin slujbasi dispusi la compromis? Cine nu e vinovat din triada autoritati – parinti – profesori? Falia care defineste astazi relatia subtila dintre dorintele elevilor si oferta profesorilor va marca Romania pentru cateva decenii. In fiecare dimineata, copiii nostri asteapta un miracol, sa fie vrajiti si sa se poata dezvalui, de la niste oameni care fie nu au fost buni pentru o companie privata, si-atunci au naufragiat in invatamant, fie s-au iluzionat ca vor rasturna muntii sistemului si, incet-incet, promotie dupa promotie, s-au vazut obligati sa se adapteze si sa renunte la idealurile din studentie. Intr-o lume dominata de creativitate, de fragmente uimitoare si de exemple care te indeamna sa cercetezi continuu sansa de a-ti creste si tie aripi, copiii nostri se lovesc zilnic de oboseala explicabila si de durerea nemarturisita a unor oameni care au ramas cu mintea intr-o vreme cand ei sau predecesorii lor erau asezati pe un piedestal binemeritat. Anii 2000 sunt un taram in care profesorii nostri n-au pasit decat pe alocuri, individual; fiecare exemplu de acest fel devine cunoscut imediat, ca o exceptie trista. Intre ei si ucenicii lor stau ani intregi de tehnologie (ne)inteleasa, cartile pe care unii le-au citit infometati, dar care celorlalti nu le trezesc niciun fior, filmele spectaculoase pe care cei mari nu-si permit sa le vada, dar in care cei mici isi proiecteaza maturitatea, discutiile nepurtate si marturisirile pe care nu si le mai fac reciproc, de teama ca vor fi interpretati gresit. Aceasta e o ruptura care nu mai poate fi vindecata nici macar prin triplarea salariilor profesorilor. Lumile s-au despartit, iar ceea ce se petrece in scolile romanesti este un esec national care nu poate fi compensat decat printr-o reforma-cutremur: intregul invatamant trebuie sa fie transportat nu doar in prezent, ci, mult mai bine, intr-un viitor intrezarit, care va fi mai provocator decat ne inchipuim, mai luxuriant decat totalitatea aplicatiilor si gadgeturilor, un viitor pe cat de amenintator si nedrept, pe atat de obsedat sa extraga visul din mintea fiecarui copil si, apoi, fie sa i-l fure, fie sa se lase condus de el.

Comentarii

- Dacă acționezi cu maturitate și considerație pentru alți utilizatori, ar trebui să nu ai nici o problemă.
- Nu fi neplăcut! Demonstrează și împărtășește informațiile, înțelepciunea și umorul pe care știm că le posezi.
- Ia o parte din responsabilitatea pentru calitatea convorbirilor în care ești participant.

Vă mulțumim!


2019
martie (3)
2018
martie (3)
mai (2)
2017
martie (6)
2016
martie (141)
aprilie (64)
mai (44)
iunie (36)
iulie (30)
august (35)
2015
martie (110)
aprilie (46)
mai (38)
iunie (65)
iulie (68)
august (69)
octombrie (116)
2014
februarie (141)
martie (102)
aprilie (72)
mai (105)
iunie (94)
iulie (50)
august (63)
2013
martie (102)
aprilie (115)
mai (88)
iunie (65)
iulie (80)
august (129)
octombrie (147)
noiembrie (132)
2012
ianuarie (149)
martie (53)
aprilie (33)
mai (40)
iunie (30)
iulie (17)
august (19)
2011
decembrie (154)
2009
ianuarie (547)
februarie (649)
martie (361)
aprilie (308)
mai (243)
iunie (362)
iulie (256)
august (170)
octombrie (150)
2008
iulie (1)
august (10)
decembrie (174)
0000