Cei pe care ii criticam au devenit deja imuni. Isi apara pozitiile cu o incrancenare iesita din comun. Un lucru insa ii deranjează la culme: sa le spui adevarul in fata. Dar mai ales sa-l afle si altii. Cu cat stim mai multi ce fac ei, cu atat sunt mai vulnerabili.



-----
Constantin Brancusi, artistul care ne a daruit BUCURIE CURATA

Constantin Brancusi, artistul care ne a daruit BUCURIE CURATA

Constantin Brancusi

 Constantin Brancusi, artistul care ne a daruit BUCURIE CURATA
S-au împlinit 140 de ani de la naşterea lui Constantin Brâncuşi.

În 18 februarie 1564, îşi dădea sufletul Michelangelo. În 19 februarie 1876 se năştea Brâncuşi. Probabil, cei mai mari sculptori ai umanităţii.

Există mulţi oameni talentaţi, cu vocaţie, pretutindeni şi în toate domeniile. Puţini sunt însă cei aleşi să reprezinte chintesenţa umanităţii şi esenţa vieţii în toată splendoarea dăruită de Dumnezeu. Brâncuşi e unul dintre ei. Dintre marii oameni ai lumii, de pretutindeni şi din toate timpurile. Un artist epocal.

Parafranzându-l pe G.Călinescu referitor la Eminescu, putem spune că fiind foarte român, Brâncuşi e universal. Eminescu, însă, a avut limitele limbii. Ale unei limbi pe care a dezmărginit-o şi a desăvârşit-o. Intraductibil, însă. Cred, deci, că nimeni nu a reuşit să extragă şi să ducă la perfecţiune (în)cântătoare tot ce are România frumos şi bun, specific şi în acelaşi timp, magnific de universal, ca Brâncuşi în artă. Şi Enescu în muzică. Creaţia lor reprezintă măreţia României. Potenţialul ei de valori, oprit violent, ca pumnul în gura izvorului, din 30 decembrie 1947 încoace. Gîndiţi-vă ce oameni şi ce genii avea România interbelică! Unde-au ajuns ele? În exil, în groapa comună sau în ghena trădării de ţară.

Avem şi alte somităţi naţionale de dimensiune internaţională – realizate, evident, în afara ţării. Dar două sunt fiinţele pe care să le punem la icoana de ţară: Brâncuşi şi Enescu. Ei dau identitate universală şi unicitate mondială unei specificităţi naţionale care, altfel, n-avea altă şansă decât să se piardă. În anonimat, în spirit minor, în uitare, mai ales după lunga noapte a comunismului, regim diabolic (evil empire).

Brâncuşi şi Enescu au scos din provincialism şi au consacrat ca plenitudine planetară ceea ce Mircea Vulcănescu numea „dimensiunea românească a existenţei”. O existenţă rituală, dată de ritmurile lumii cu graniţă fluidă între cea de aici şi cea de dincolo, o dimensiune astrală, familiară în fiecare act cotidian. O existenţă deschisă spre cer, ca o carte pe care cerul însuşi scrie: semnele vremii. Celei vii şi veşnice. O eternitate apropiată, vie, din care şi înspre care merge totul, mereu –  poarta sărutului, masa tăcerii, coloana infinitului: nunta, trecerea, învierea, înălţarea. Şi iarăşi naşterea. Întruparea unui zbor. Măiastra. Cea plină de har.

O celebrare. O sărbătoare. Un rit de trecere. O eternă reîntoarcere, cum sintetizează Mircea Eliade. O bucurie în toate, chiar şi în durere. Şi un dor în toate, chiar şi în bucurie. O semeţie smerită, o intuiţie a continuităţii cu Dumnezeu. O dimensiune tainică a existenţei. Dorul increatului de a ieşi la lumină şi apoi de a se regăsi în lumină. Filonul păgân a anticipat filonul creştin şi ele au fuzionat natural.

Viaţa vecină cu moartea: moartea, poartă spre viaţă. Trecerea, petrecerea. Tăcerea plină de taină. Prezenţa absentă. Prezenţă, totuşi. Absenţa doar o semnalează. Creştin ortodox, Brâncuşi n-a cutezat să scoată din materie – cum înfricoşător de perfect a făcut Michelangelo – nici răstignirea, nici pieta. Brâncuşi a sculptat, magistral, absenţa lui Iisus. Prezenţa în absenţă. Invitaţia de a atinge locul petrecerii lui la Cina cea de Taină. Şi de a crede. Şi de a nu-i da sărutul ca Iuda. Şi nici ca Petru ca să te lepezi. Şi nici ca Maria Magdalena după mântuire. Noli me tangere. Numai prin împărtăşire. Cu taina. Lăsată mărturie la masă. La petrecerea de nuntă. Poarta sărutului, taina nunţii de la cina cea de taină.

Ansamblul de la Târgu Jiu. Lăsat să se deterioreze de un popor ingrat. Dar asta-i altă poveste şi ea spune multe despre riscul României de a-şi pierde destinul.

Brandul de ţară, de ţară adevărată, cu tradiţie, cu identitate, vână şi destin, numai din creaţia celor două spirite înalt reprezentative se poate (ex)trage: Brâncuşi şi Enescu.

Numai că, de 26 de ani, ţara se zbate să supravieţuiască după impostură peste impostură, iar acum se află în prag de extincţie din pricina prăpastiei morale şi materiale în care a putut-o aduce un regim inimaginabil de josnic: la fel de josnic şi bicisnic precum pleava şi iudele din zorii comunismului, care şi-au bătut joc de tot ce aveau ţara şi poporul mai bun, mai înălţător şi mai sfânt. Însuşi chipul de elită a României a fost pângărit. La fel face acum regimul Băsescu. Unul dintre cele mai antinaţionale de pretutindeni şi din toate timpurile. Un regim satanic. Caricatural, dar satanic.

Şi atunci, cum să lansezi un brand şi o ilustrare a lui pe măsura „României eterne”? Cine are interesul naţional? Ei au doar interesul să amaneteze şi să batjocorească ţara, pentru interese personale, comisioane şi parandărături pentru care sunt în stare să şi omoare.

Ce popor ar fi suportat caricatura de frunză şi jena de brand cu care se bate în piept o oroare ca Udrea, după ce a mai aruncat nişte bani pentru un plagiat? Ce popor ar fi suportat o asemenea femelă de mahala, grobiană şi agresivă, în funcţia de ministru al turismului şi dezvoltării? În funcţia de ministru. În orice funcţie de stat! Un personaj care n-avea nici o şansă în serviciul unui hotel cu duşuri a ajuns să conducă România, prestând servicii preşedintelui ţării. O ruşine de preşedinte, o ruşine pentru numele de om! Până când vom suporta batjocura?

Nu ştiu, dar până când o vom suporta, n-are decât să-şi poarte frunza şi să nu îndrăznească să-mi preia propunerea, fiindcă pentru toate averile din lume nu le-aş ceda drepturile de autor. Cei care ne vor scăpa de regimul Băsescu poate vor merita. Evident, dacă vor şi construi, rapid şi sigur, infrastructura. Reconversie ideală şi pentru mineri, şi pentru ţară. Se poate?!

Aşadar: România, o capodoperă. Bun venit la Poarta Sărutului! Romania, a masterpiece. Welcome to the Kiss Gate/Gate of Kiss!

"Eu nu am căutat, în toată viaţa mea, decât esenţa zborului! Zborul - ce fericire!"

P.S. Şi poate ne amintim cum a numit Papa Ioan Paul al II-lea România: Grădina Maicii Domnului. N-ar suna frumos pentru „turismul ecumenic” ?




Comentarii

- Dacă acționezi cu maturitate și considerație pentru alți utilizatori, ar trebui să nu ai nici o problemă.
- Nu fi neplăcut! Demonstrează și împărtășește informațiile, înțelepciunea și umorul pe care știm că le posezi.
- Ia o parte din responsabilitatea pentru calitatea convorbirilor în care ești participant.

Vă mulțumim!


2020
martie (2)
2019
martie (3)
2018
martie (3)
mai (2)
2017
martie (6)
2016
martie (141)
aprilie (64)
mai (44)
iunie (36)
iulie (30)
august (35)
2015
martie (110)
aprilie (46)
mai (38)
iunie (65)
iulie (68)
august (69)
octombrie (116)
2014
februarie (141)
martie (102)
aprilie (72)
mai (105)
iunie (94)
iulie (50)
august (63)
2013
martie (102)
aprilie (115)
mai (88)
iunie (65)
iulie (80)
august (129)
octombrie (147)
noiembrie (132)
2012
ianuarie (149)
martie (53)
aprilie (33)
mai (40)
iunie (30)
iulie (17)
august (19)
2011
decembrie (154)
2009
ianuarie (547)
februarie (649)
martie (361)
aprilie (308)
mai (243)
iunie (362)
iulie (256)
august (170)
octombrie (150)
2008
iulie (1)
august (10)
decembrie (174)
0000