Cei pe care ii criticam au devenit deja imuni. Isi apara pozitiile cu o incrancenare iesita din comun. Un lucru insa ii deranjează la culme: sa le spui adevarul in fata. Dar mai ales sa-l afle si altii. Cu cat stim mai multi ce fac ei, cu atat sunt mai vulnerabili.



-----
Augustin Buzura, interviu impresionant

Augustin Buzura, interviu impresionant

Magdalena Popa Buluc in dialog cu academicianul si scriitorul Augustin Buzura: "Azi, la noi, interesul pentru catuse este mult mai mare decat pentru carte" Augustin Buzura in roba de academician Zgomotul si furia din ultimele doua decenii ce vor atinge patrarul de veac peste doi ani au rasturnat scara valorilor din Romania, in multe domenii. Si au incercat, prin toate mijloacele, sa distruga valorile profunde si de varf in literatura, sa minimalizeze locul marilor scriitori disidenti, precum Augustin Buzura, hartuit de cenzura pentru toate romanele sale si considerat autorul unor carti de capatai ale anilor ’70 si ’80, “Absentii” (1970), “Orgolii” (1974), “Fetele tacerii” (1974), “Vocile noptii” (1980), “Bloc notes” (1981), “Refugii” (1984), “Drumul cenusii” (1988). Criza estetica a avut si are in spatele ei o grava criza morala. Pe care marele prozator, eseist, jurnalist, scenarist, medic si moralist care este Augustin Buzura o radiografiaza in cartile sale mai noi cu un exceptional talent al pamfletului, cu un spirit de observatie nuantat si atroce, cu anvergura perspectivei panoramice si puterea de amplificare a unui telescop astronomic. Vorbind cu maestrul prozei romanesti din a doua jumatate a veacului XX si inceputul secolului XXI, Augustin Buzura, e imposibil sa nu-i dam dreptate si sa nu cadem pe ganduri. E o mare pasiune pentru adevar si cuvintele sale, o foame de real si luciditate, acolo unde pigmeii nu traiesc decat ca sa-l blocheze, precum poporul de liliputani, pe marele Guliver. In 1999, Augustin Buzura a publicat o carte cu un titlu halucinant si datator de sperante, “Recviem pentru nebuni si bestii”. Augustin Buzura ne aminteste prin cromatica analizelor sale de Goya, de “Capriciile” lui desenand caderea moravurilor, tradarea cu fata umana, somnul ratiunii care naste monstrii zilelor noastre. Nimic revansard si resentimentar in aceste analize si fragmente de memorii, pe care am avut bucuria si sansa de a le asculta si inregistra, in premiera. Cu puterea de distrugere a unor termite, ce lucreaza la prabusirea unei case, falsi sau mediocrii masuratori ai culturii si literaturii romane au impins spre „Premiul Nobel” scriitori care nu au nici o sansa, plagiatori sau amatori de pastise, in vreme ce toate literaturile inainteaza spre marea recunoastere cu valorile consacrate, puternice, credibile prin durata si anvergura conditiei umane, cuprinsa in paginile scrise. Nici o tara vecina cu Romania si sud-estul Europei nu si-a sabotat valorile intr-atat incat sa le ignore si dispretuiasca precum Romania. in locul competitiilor estetice si morale, bataliile s-au dus pe ocuparea de scaune, de titluri si posturi in institutii. Augustin Buzura, iluministul ardelean, are curajul sa-i numeasca pe uzurpatorii si masluitorii de valori cu un spirit critic si talent de prozator, unic in literatura romana. Ateneul Roman ar trebui sa-si deschida portile pentru conferintele si intalnirile acestui mare scriitor cu publicul roman, reluand marea traditie a conferintelor Ateneului. Nu suntem mai buni daca suntem mai putini si daca ne proclamam izvoare unice in pustiul valorilor. Augustin Buzura, cel extrem de nedreptatit, asemeni altor mari scriitori prezenti sau exclusi din istoriile literare, e o voce cu mult mai puternica si credibila decat aceea a demolatorilor ocazionali. Sa-l citim si sa-l ascultam pe Augustin Buzura, marele Gusti, cum e numit de prieteni. E un privilegiu pentru noi sa fim contemporanii lui. „In momentul de fata, Romania este o tara fara proiecte” In gradina sa, la five o`clock Ultimul dumneavoastra volum publicat, „Nici vii, nici morti”, „ilustreaza poate cel mai bine crezul gazetarului care opune adevarul oricarei retorici”, demascand „mascaradele politice ale momentului”. Semnifica el, oare, starea de adormire in care traim? As zice ca traim intr-o confuzie, intr-o mare deruta, oarecum explicabile, ele fiind consecinta istoriei tarii noastre dupa ultimul razboi. Revolutia, in loc sa clarifice lucrurile, ne-a bagat si mai mult in ceata. Unde au disparut adevaratele valori ale natiei, nu stiu. In loc sa ne solidarizeze in jurul unor proiecte, asa cum s-a intamplat in alte tari, cu care inainte de 1989 impartaseam aceeasi soarta si aceeasi viata de lagar, intelectualii nostri ne-au dat proba celei mai crase mediocritati. In loc sa ridice nivelul discutiilor politice, l-au scazut, lasandu-se contaminati de discursul gol al politicienilor carora li s-au subordonat. In momentul de fata, Romania este o tara fara proiecte, adica fara directie si fara perspectiva. Tot dumneavoastra erati cel care marturisea „cartea nu mai intereseaza (...) si mai brutala decat criza economica mi se pare criza morala”. Am mai spus-o: ne aflam intr-o criza morala cumplita din care nu-mi dau seama cand vom putea iesi. Dincolo de asta, daca dam crezare celor care s-au ocupat de psihologia noastra -, suntem un popor gregar. Cum e ciobanul, sunt si oile. Va dati seama ce pustiu de bine ne-au facut guvernantii lasand cele doua lucruri esentiale pentru societate, educatia si sanatatea, pe ultimul plan. Medicii traiesc intre suferinta de a nu face nimic si frica de a face ceva, intre a ajuta si a se expune riscului de a-si rata cariera, asa cum s-a intamplat nu de mult la Spitalul de Urgenta „Floreasca”, unde profesorului Bradisteanu i s-a adus la cunostinta pe cine are voie sa trateze si pe cine nu. Mai demult, la intreruperile de sarcina asistau procurori si militieni. In conditiile de azi, pentru a asigura bunul mers al actului medical, militienii pot fi supliniti de jandarmi. Din pacate, in Romania traieste cine are zile, si toti suntem la mila Celui de Sus. Multe sunt, insa, si suferintele culturii. Iar cand vine vorba despre cultura, politicienii fac tot ce le sta in putinta sa o reformeze, adica sa o minimalizeze. Evident, cu sprijinul unor intelectuali de frunte. De la un popor care nu este sanatos fizic, moral si intelectual nu poti avea mari asteptari. Flamanzii nu au cum sa apere democratia si libertatea. Romania este o tara umilita si trei sferturi dintre locuitorii ei sunt redusi la conditia de neom. Marile noastre probleme nationale au devenit ce mancam azi, cum ne imbracam de azi pe azi, cum platim darile. Sunteti un scriitor obsedat de spatiul in care traiti, dar totodata un spectator la multimea de catastrofe la care asistati, „unde se aud din ce in ce mai des catusele istoriei”. Afirmati: „De pe sticla s-a condus si se conduce tara, de acolo s-a pronuntat justitia, acolo s-au frant destine, s-au conturat biografii false, tara ajungand un rai al neispravitilor si al haitasilor”. Dumneavoastra sunteti intr-adevar unul dintre adevaratii dizidenti. Cum este posibila, azi, noaptea spirituala in care ne adancim, cu fiecare zi, mai mult? Avand o varsta destul de inaintata - 75 de ani -, am cunoscut toate epocile, incepand de la Carol II-lea, continuand cu Horthy, in Ardealul de Nord, cedat ungurilor prin Diktatul de la Viena, apoi cu comunistii, cu Gheorghiu-Dej si toti ceilalti. Am ramas marcat de toate etapele prin care am trecut si imi pare cu atat mai inspaimantatoare aceasta lipsa de orizont. Nimeni nu propune nimic, politicienii se acuza unii pe altii ca sunt hoti, ca fura. Sinistra Securitate a disparut, in schimb, manierele ei se perpetueaza. Pe mine m-a impresionat cumplit un „amanunt” care spune totul despre aceasta epoca: in vara, dupa Referendum, multi oameni au fost obligati de procurori sa jure cum au votat, pe Biblia pusa pe capota masinii. Mai trista decat atat nu mi s-a parut decat, cu ani in urma, o demonstratie a actorilor. Dupa tot ceea ce au facut ei ca tara noastra sa fie cunoscuta in strainatate, ii vedeai insirandu-se pe Bulevardul Magheru, incovoiati de umilinta situatiei in care erau pusi. Eu trag nadejde ca tinerii care sunt acum la conducerea tarii vor intelege ca trebuie sa inceapa sa schimbe lucrurile in invatamant, in sanatate, in cultura si in sport. Caci numai asa vor reusi sa puna tara pe picioare. Altfel n-au nicio sansa. Istoria ii va condamna. De la un popor necivilizat, incult, bolnav, flamand nu poti astepta mare lucru. Si, asa cum va spuneam, cel mai grav lucru, in momentul de fata, este pierderea demnitatii. Goana dupa firmanele de la Bruxelles arata un mod lamentabil de a gandi politica si de a-ti manifesta respectul fata de cei ce te-au votat. „Umilinta in care traim azi in fata Occidentului ma descumpaneste” Alaturi de familia sa, Lara, nepoata, sotia, Maria-Olimpia, Ada, fiica, Daniela Zeca-Buzura, nora, si Cristian Am devenit mai mult europeni inainte de a fi romani? Pe vremea Raposatului, eram terorizati de internationalismul proletar. Dupa Revolutie, aceiasi care au fost internationalisti proletari, bine organizati de Brucan, au ajuns automat mari europeni uitand ca apartin unui popor care i-a crescut, le-a asigurat instructia, invatamantul gratuit si sansa de a studia, totusi, si in strainatate. Umilinta in care traim azi in fata Occidentului ma descumpaneste. Pe vremea lui Stalin si a celor care i-au urmat, cea mai mare acuza care ti se putea arunca era: „esti antisovietic”, „anticomunist”. Acum, tot niste activisti, cu mai multa sau mai putina carte, te acuza ca esti antiamerican, antioccidental. Cateva nulitati tin aceasta balanta. Am participat in perioada imediat postrevolutionara la intalnirea de la Innsbruck, unde s-a pus problema intrarii Romaniei in Consiliul Europei. La acea intalnire, o personalitate, altminteri importanta pe la noi, a cerut asistentei sa nu fim primiti in acest organism. Si atunci a intervenit ambasadoarea Suediei si i-a replicat uluita: „Cum va puteti ridica impotriva tarii dumneavoastra?”. Aceeasi replica, daca va amintiti, s-a facut auzita recent, la Bruxelles: „Cum puteti fi impotriva tarii dumneavoastra si sa mintiti?”. Referindu-ma, insa, la popoarele mici, imi amintesc de finlandezi, care li s-au opus rusilor, cat de mari si puternici erau ei, au castigat infruntarea, dar mai ales respectul lumii intregi. Am o varsta, lupt cum pot cu neajunsurile ei, stiu ca dispar lumi, universuri, ca tot ce exista este sortit mortii, dar trist este ca, inainte de a te ucide Inevitabila, te inving prostia, nedreptatea si agresivitatea. Ca ardelean, care am cunoscut prea bine Diktatul de la Viena, m-am gandit de multe ori cum de nu le-a picat mana celor care au acceptat Diktatul, lasand tara fara o parte din Transilvania, fara o parte din Moldova, fara o parte din Bucovina, fara Cadrilater. Pentru ai nostri, de cativa ani incoace, important este numai ce fac altii si ce spun altii despre noi. O viata teatralizata la maximum. O incurajare dinspre Fondul Monetar International, un zambet din partea Marelui Licurici, parerile nu stiu caror doamne de la Bruxelles cantaresc mai mult decat opinia si votul unui intreg popor. Asta s-a intamplat atunci, dar ce parere aveti despre ce se intampla astazi? Am colaborat multa vreme cu un profesor care cunostea Transilvania si Evul Mediu mai bine decat oricine altcineva: academicianul David Prodan, unul dintre marii istorici ai Romaniei, care-mi spunea: „Cu ungurii, de la 1866 incoace, este foarte greu de discutat istorie”. Ca sa nu mai vorbim de Trianon. Autonomia este doar un prim pas in marele si utopicul lor proiect. Adevarul este ca isi cunosc foarte bine partenerii de coalitie, cumplita foame de avutie si iresponsabilitatea acestora. Ce sa negociem, cand la doi pasi de Romania, atat la Szeged, cat si la Debretin, nu exista in niciun hotel niciun post de televiziune romanesc pe langa atatea in limbile araba si rusa? Mai adaugati ca, la liceul ”romanesc” din Gyula, doar romana se preda in limba romana, in timp ce tot restul disciplinelor, in limba maghiara. Ar fi o catastrofa daca le-am aplica maghiarilor din Romania reteta ungara. Fapt este ca noi nu avem o politica de stat pentru apararea limbii noastre, a civilizatiei si valorilor culturale. Am avea de invatat de la unguri indarjirea cu care isi apara limba si cultura. Dar, intr-o tara ca a noastra, despre care nu se stie sigur daca mai exista, din moment ce a ajuns sa-si vanda nu numai bogatiile, ci si trecutul, istoria, traditiile si limba pentru niste banale voturi, este greu sa speri la ceva bun. Ungurii vand si pamant pentru cei care vor sa fie inmormantati in pamantul tarii, in Ungaria. Pe cata vreme, pe unii dintre noi ii enerveaza pana si imnul national. Ca sa nu mai vorbim de ziua nationala: vara este prea cald, iarna este prea frig ca sa o sarbatorim. in general, trebuie sa gasim o zi neutra care sa nu insemne pentru nimeni nimic. Cat despre maghiarii din Romania, imi aduc aminte ca regretatul Fanus Neagu, intrebat odata in gluma, inainte de Revolutie, ce ar vrea sa fie, a raspuns: „ungur din Romania”. Mergand pe aceeasi logica, probabil ca acum, dupa atata democratie, nici n-ar mai vrea sa vorbeasca romaneste. „Scriu exact ce simt si am o nevoie teribila de a face pace cu mine insumi” Cu fiica sa, Ada Sunteti fondatorul„Fundatiei Culturale Romane”, dar si al „Institutului Cultural Roman”. Ce ambitii ati avut atunci cand le-ati infiintat? Aceleasi pe care le are in mod normal orice om care doreste si face tot posibilul ca tara sa si cultura sa sa fie cunoscute si respectate in lume. inainte de Revolutie am scris cateva articole sustinand, cu exemple din toti marii nostri clasici, ca tara nu face nimic pentru cunoasterea valorilor ei. Drept urmare, am fost chemat de cateva ori la Comitetul Central pentru a fi tras la raspundere. Mai mult, mi s-a cerut sa critic „Europa libera”, care imi comentase favorabil textele. Dupa Revolutie, mi s-au facut mai multe propuneri sa candidez pentru Parlament, sa conduc diferite institutii. Am refuzat, spunand ca interesul meu este sa scriu. Sunt obsedat de oamenii si de spatiul in care traiesc, scriu exact ce simt si am o nevoie teribila de a face pace cu mine insumi. Dar, cand mi s-a amintit ca aveam acum sansa sa fac ceea ce propusesem in articolele despre care vorbeam, nu am ezitat nicio clipa. Eram convins ca intr-un an voi reusi sa pun institutia pe picioare. Asadar, imi doream enorm sa construiesc, sa dovedesc ca nu suntem doar o tara a eternelor inceputuri. Dar, revenind la punctul de plecare al intemeierii Fundatiei Culturale Romane, cum ati pornit? Faceam la acea vreme parte dintr-o grupare intelectuala internationala - „Gulliver” -, cu sediul in Amsterdam, alaturi de nume uriase care isi propuneau un dialog intre Est si Vest. Nu era cea infiintata de Günter Grass din care a facut parte si Vaclav Havel? Ba da, aceea era. In ce ma priveste, am propus, de pilda, infiintarea unei mari edituri la Viena. Pentru ca, sa va spun un lucru trist: cele mai multe dintre acele personalitati nu cunosteau realitatea de la noi, din Est. In fine, dorind foarte mult ca literatura romana si cultura, in general, sa circule si sa fie cunoscuta in lume, am acceptat sa infiintez „Fundatia Culturala Romana”, in speranta ca, fireste, colegii de la „Gulliver” ma vor sprijini. Ceea ce au si facut. A zecea aniversare a grupului a fost sarbatorita la Sinaia. In acelasi timp, am cerut asistenta Institutului Suedez. Dupa aceea, am fost la Biblioteca Congresului American, unde m-am ingrozit vazand ce carti existau despre Romania: cateva volume, unele scrise de cercetatori americani si alte cateva ale unor istorici din emigratie. in vremea respectiva, o istorie a Transilvaniei, aparuta la Budapesta, era promovata cu mare succes pretutindeni. A fost nevoie sa treaca mai multi ani pana cand reputatul istoric acad. Ioan-Aurel Pop sa scrie o alta Istorie a Transilvaniei, probabil mult mai apropiata de adevar. Si, in paralel, o sinteza a istoriei romanilor care s-a bucurat de o foarte buna primire in lumea academica din Statele Unite. Centrul de Studii Transilvane, creatie a lui Silviu Dragomir, reaparut sub egida „Fundatiei Culturale Romane” si sub conducerea regretatului academician David Prodan, apoi sub aceea a profesorului Liviu Maior, si-a dovedit pe deplin utilitatea. Din pacate, succesorii mei la conducerea „Institutului Cultural Roman” s-au descotorosit imediat de el. O limba „buna doar pentru injuraturi” si „o tara ca un cur” nu erau pe masura europenilor nostri de sorginte rasariteana. Impreuna cu nepotul sau, Cristian Care a fost cel mai mare succes pe care l-ati avut cu „Fundatia Culturala Romana” in afara nenumaratelor conferinte la inalt nivel de pe intreg mapamondul? Am prezentat cultura noastra in multe capitale ale lumii: Beijing, Tokyo, Madrid, Seul, Ierusalim, Budapesta, Rio de Janeiro, Stockholm etc. In paralel, alte programe internationale se desfasurau in tara – la Bucuresti, la Cluj, la Baia Mare, la Constanta etc.; iar pe langa programele internationale, alte tipuri de activitati privind dezvoltarea relatiilor culturale cu romanii din jurul granitelor si din diaspora, programe educationale, cursuri de limba romana, cursuri de perfectionare, manifestari cultural-artistice, burse, achizitionare si distribuire de carte, casete muzicale, filme, CD-uri. Am creat o editura si numeroase publicatii pentru a putea dialoga cu alte culturi, deoarece nu numai noi doream sa fim tradusi in alte limbi, ci si scriitorii straini in limba romana. Dar, in buna traditie, aceeasi succesori s-au descotorosit si de publicatii. O grandioasa manifestare a fost cea de la Washington, din 1999. Pana atunci, cea mai importanta prezenta romaneasca in America fusese prilejuita de vizita Reginei Maria in 1926. „Fundatia Culturala Romana” si-a asumat misiunea de a reprezenta Romania, invitata de onoare la „Smithsonian Folklife Festival”, cu un program sub genericul „Romania – porti deschise”. Vorbim despre participarea noastra la cel mai cunoscut festival de traditii populare din lume, pretext si ocazie de a ne prezenta tara si cultura la modul cel mai concret si complex cu putinta si in toate datele lor de civilizatie autentica, rurala si urbana, traditionala si moderna, de la constructii in lemn pana la muzica, dans, informatica, gastronomie, carte de arta sau materiale informative in engleza si informatica. Standul romanesc, amplasat in centrul capitalei americane, pe National Mall, a avut peste 1.100.000 de vizitatori, 40.000.000 au facut cunostinta cu Romania prin mass-media, iar dintre cele 500 de articole scrise in presa despre festival, 98 au elogiat participarea noastra. Au venit sa ne cunoasca o mie de importanti politicieni ai Americii, bunaoara vicepresedintele Al Gore, iar televiziunile au transmis intreaga manifestare. Toata aceasta „distractie” costa peste 1.250.000 de dolari, iar patria ma trimisese acolo cu 360.000 de dolari, urmand ca de restul sa fac eu rost. Eram innebunit, am imprumutat cum am putut, dar am reusit sa-mi platesc si datoriile. Important este, insa, pana la urma ca reusita a fost mai mare decat necazurile. Si, ca rasplata, peste cativa ani, ati fost chemat si anuntat ca ati fost demis, intr-un mod nu prea elegant. Macar pentru istorie, povestiti-mi cum s-a intamplat. Plecarea intempestiva i-o datorez consilierului prezidential de atunci, Andrei Plesu. Era modul sau de a-si exprima recunostinta. Pe presedintele Traian Basescu nu-l pot suspecta ca m-a citit sau ca ar fi stiut ceva din cate mi s-au intamplat inainte de Revolutie. Prin urmare, domnului presedinte nu am avut a-i reprosa decat lipsa de omenie. Il rugasem sa imi aprobe un concediu de doua saptamani, fara plata, ca sa pot pleca a doua zi la Viena pentru o interventie chirurgicala. Daca nu ma duceam, pierdeam programarea, si era vorba de o problema de viata si de moarte. Era in 2005. I-am spus ca vreau sa ma intorc sa predau eu insumi institutia. Pentru ca despre cel care pleaca se spune de obicei ba ca a furat, ba ca a lasat ceva in dezordine. Mi-a raspuns sec: „Nu se aproba”. Colega mea Angela Martin, vicepresedintele ICR, care a dus greul editurii si al programelor internationale, a predat in bune conditii tot ce am realizat in cincisprezece ani cu mare truda. La infiintare, ICR-ul avea 5 institute culturale in strainatate si, dupa un an, cand am parasit Institutul, l-am lasat cu 16. in fine, astazi, la conducerea Institutului se afla profesorul Andrei Marga, iar el are CV-ul care satisface exigentele unei asemenea misiuni. Deocamdata toate tunurile detractorilor sunt indreptate asupra lui. Ma intreb, ce ar mai scrie „presa democrata” daca, de exemplu, Marga ar organiza si sponsoriza, precum succesorii mei, Festivalul piftiei? „Parasind medicina m-am simtit mai atasat de ea, am iubit-o si mai mult” Pe malul Marii Negre, in fata Casei Scriitorilor de la Neptun As vrea sa privim inapoi fara manie, sa ne intoarcem in timp, intrebandu-va ce v-a facut in copilarie sa iubiti cartile? Am avut noroc. In copilarie am avut parte de niste intamplari miraculoase care mi-au marcat viata. in spatele casei noastre, intr-un sat din Maramures, locuia preotul, care era un om cu puteri neobisnuite. Un sfant. Facea slujbe atat pentru ortodocsi, cat si pentru greco-catolici. Avea un har si un prestigiu uriase. in octombrie 1944, cand soarta razboiului era decisa, de teama represiunii trupelor horthyste fugisem intr-o padure impreuna cu toti vecinii. Frica noastra era pe deplin justificata. Toate ororile de la Ip si Trasnea - copii scosi din burta mamelor cu baioneta - si in egala masura de la Huedin, unde protopopul fusese umflat cu pompa pana a murit, erau obsesiile tuturor. Aveam un singur aparat de radio cu acumulator si asteptam nerabdatori sa vina romanii. Aveam, de asemenea, un singur steag, ascuns sub paie intr-o caruta si speram sa il putem scoate la lumina. in locul atat de asteptatei armate romane au sosit, insa, sovieticii. Si nu pot sa uit o imagine de groaza - cand un soldat care intrase la noi in casa, vazand icoanele mamei, le-a ras pe toate cu rafale de automat. Atunci a fost pus la zid si preotul din sat. Si tot atunci am trait prima minune adevarata: a aparut ca din senin un om care, vorbind cu soldatii pe limba lor, l-a salvat pe preot de la moarte. in semn de recunostinta, preotul i-a oferit o casuta si l-a asigurat ca il va ingriji toata viata. Dar cine era acel om? Il chema Uray Iuliu. Unii spuneau ca e ungur, altii ca ar fi polonez, dar in afara de preot, nimeni nu i-a aflat povestea. Fapt este ca el a inceput sa se ocupe de educatia mea. Ma duceam la el acasa si ma invata sa fac insectare, ierbare, dar imi citea si din Horatiu, in dialect napolitan, si din Ovidiu. Era un om interesat de miscarea astrelor si adeseori imi dezvaluia din secretele acestora. Faceam cu el „ore” de franceza, de italiana... La scurt timp au inceput perchezitiile Securitatii care duceau oamenii la Canal, ardeau carti... Tata era muncitor la uzinele de plumb „Phoenix”, azi disparute si, pentru ca datorita „originii sanatoase” era mai putin suspect, preotul a adus la noi toate cartile lui si le-a ascuns in sura. Avea o biblioteca uluitoare: toate revistele transilvane – „Luceafarul”, „Cosinzeana”, Ziarul stiintelor si al calatoriilor”, „Viata ilustrata”, „Telegraful Roman”, „Tribuna” lui Slavici, dar si intreaga „Biblioteca pentru toti”. Asa se face ca i-am citit la timp pe Rebreanu, Agarbiceau, Goga, pe preotul Alexandru Ciura, care scria despre minerii din Apuseni... Dar ce v-a facut sa va indreptati apoi spre medicina? Intamplarea a facut sa traiesc printre bolnavi psihic. Preotul despre care va vorbeam facea exorcizari. Veneau din toata tara epileptici, ii aduceau rudele legati de carute si plecau liberi. Eram fascinat de taina lor, voiam sa stiu de ce sunt altfel decat noi. Cand mama si tata plecau la lucru ma incuiau in casa de teama sa nu ma atace vreun nebun. Mai tarziu, tata voia sa ma fac preot, iar mama, doctor veterinar deoarece fiul aceluiasi preot era profesor de anatomie comparata la Facultatea de medicina veterinara din Bucuresti. Tot printr-un hazard, peste multi ani, amandoi aveam sa fim primiti, in aceeasi zi, in Academia Romana. Dar sa revin la intrebare. M-am dus sa dau examen de admitere la Medicina, la Cluj, unde eram 12 candidati pe un loc. Pe vremea aceea la universitatea clujeana erau niste uriasi in medicina. Aveam de la cine sa invat nu numai stiinta, ci si cele mai importante lectii de omenie. Unora dintre profesorii mei le datorez pasiunea pentru cercetare, altora, oricat ar parea de ciudat, pentru literatura. O literatura privita dintr-o perspectiva inedita. Unul dintre profesori, de exemplu, cand te examina, nu-ti cerea sa vorbesti despre maladia de pe bilet, ci despre opera scriitorului, muzicianului sau pictorului care suferise de acea maladie. Eu, de exemplu, a trebuit sa vorbesc despre Maupassant! Prin urmare, in fiecare zi, cu mari eforturi descopeream, descopeream.... De fapt, in stiinta, fiecare descoperire este rezultatul unor sacrificii enorme. N-am intrat din prima incercare la medicina. Si pana sa dau a doua oara admiterea, am practicat cele mai ciudate meserii. Fiecare mi-a folosit in felul ei. Am lucrat in mina, am fost taietor de lume, seful Pietei de alimente din Baia Mare, ingrijitor la circul „Krateyl”, functionar la Starea Civila... Am locuit in gazda la o doamna care era fosta proprietara a minelor de aur. Sotul ei murise la Canal, iar ea traia ca in „Marile Sperante”. De la ea am invatat multe lucruri care tin de maniere. Cum mergi, de pilda, cu o doamna la brat, daca ai umbrela: doi pasi, umbrela jos si iar doi pasi, umbrela jos. De la ea am invatat si cum se mananca „civilizat”. imi punea o carte pe cap, alte doua carti sub brat si trebuia sa-mi controlez tinuta manuind in acelasi timp cutitul si furculita. in prezenta unei femei trebuia sa ma ridic in picioare si ea avea obiceiul sa intre de vreo douazeci de ori pe zi in camera mea. Astazi, din pacate, in autobuz sau in metrou, am ajuns sa se ridice femeile in prezenta mea, ca sa-mi cedeze locul. La Washington, pe Mall, la Smithsonian Folklife Festival Viata dumneavoastra a fost sub semnul unor intalniri providentiale. Dar ce v-a facut de la medicina sa va indreptati spre literatura? Odata intrat la Medicina, am avut sansa sa fiu intr-o grupa extraordinar de buna. Cel mai slab din grupa daca lua zece simplu, nu zece cu evidenta, picam toti. Eu simteam nevoia sa scriu, dar n-am incercat. Era mai mult o valenta libera. Am scris o proza, am trimis-o la „Tribuna”, a aparut imediat si de atunci am inceput sa calaresc doi cai: sa tin pasul cu colegii mei, dar sa si scriu. Aveam o teorie pe vremea aceea: nu poti sa fii bun la toate, dar la ceva poti sa fii cel mai bun. Mi-a placut enorm psihiatria. Aveam o profesoara la Catedra, care a facut cu mine experiente deosebit de dificile. Am invatat in acea perioada genetica, psihanaliza – pe atunci interzise. Faceam exercitii de hipnoza si concentrare. Frecventam si un cerc de psihopatologie literara, unde tineam si conferinte. Dar, oricat ar parea de ciudat, parasind medicina m-am simtit mai atasat de ea, am iubit-o si mai mult. Acum citeam ce voiam, nici pacientii si nici sefii nu ma obligau sa fac ceva impotriva vointei mele. in facultate ma pasionase metabolismul sarurilor de litiu, schizofrenia si psiho-farmacologia, in particular, acidul lisergic si psilocibinele. Citisem foarte mult despre mescalina, acel „mizerabil miracol”, cum il numise Henri Michaud. Imi aduc aminte de romanele dumneavoastra, precum „Orgolii”, „Fetele tacerii”, „Raport asupra singuratatii”, „Recviem pentru nebuni si bestii”, aparute pe vremea lui Ceausescu, in care se regasesc metodele psihiatrice de investigare a constiintei umane, in care se observa pasiunea dumneavoastra pentru psihopatologia literara. V-ati inspirat in aceste romane din niste cazuri reale sau era numai fictiune? Mare parte erau reale, intrucat fiecare roman are un punct de pornire legat de realitate. in „Fetele tacerii”, de pilda, m-am intrebat ce se intamplase cu cei ce au luptat in munti. Si nu tocmai din intamplare. Odata, in copilarie, in timp ce pasteam vitele, vazusem o masina a Securitatii. Securistii impuscasera in picior un om pe care il trageau dupa ei ca pe un animal. M-am intrebat: ce s-a ales de el, cine era acel om ?... Ce s-a ales de oamenii fugiti prin muntii Maramuresului si de cei ce fusesera inchisi la Sighet? Gandindu-ma la psihanaliza, in multe dintre romanele dumneavoastra, „Vocile noptii”, „Drumul cenusii”, sunt nuante intre gri si negru si ca un laitmotiv razbat moartea psihica, dar si durerea. Am citit o lucrare a unui psihanalist, Nicolas N. Dracoulides, un elev al scolii austriece de psihanaliza, in care vorbeste despre rosu, negru si alb, constante ale operelor lui Stendhal, legate de anumite momente ce au revenit in viata sa, ce apar si in titlul oprelor lui: „Rosu si negru”, Rosu si alb”. Ele sunt obsesii a ceea ce a trait in copilarie. V-ati inspirat, in afara psihopatologiei literare, si din psihanaliza? Da si nu. Dar psihanaliza a ramas una dintre marile mele pasiuni. Am citit cam tot ce este important in acest domeniu. Cand mi-am ales lucrarea de diploma - „Shakespeare in psihiatrie” -, psihanaliza era interzisa. Nu am putut cita din bibliografie niciun autor, nici macar pe Freud. Oricum, am invatat enorm. Sa iei un personaj, sa-l decupezi din carte si sa-i urmaresti particularitatile psihice... Shakespeare stapanea o mare parte din cunostintele vremii sale. Din Shakespeare, de exemplu, meteorologii au aflat chiar si directia vantului din perioada infrangerii Invincibilei Armada: Nord-Nord-Vest. De asemenea, era la curent cu circulatia sangelui descrisa de Harvey, dar si cu mecanismul de actiune al otravurilor. Shakespeare avea un spirit de observatie incredibil: a descris cu precizie diverse maladii psihice inainte ca ele sa primeasca un nume peste foarte multi ani. Ofelia avea schizofrenie hebefrenica, Hamlet era psihasten iar Lear suferea de dementa senila. „Romania n-a fost nici pe departe «o Siberie a spiritului»” Scriitorul suedez Kjell Espmark, Presedintele al Comitetului Nobel pentru Literatura intre 1998 si 2005, Augustin Buzura, Angela Martin si Adrian Pintea Sunteti un scriitor obsedat de spatiul in care traiti. Ce sentimente aveti cand terminati un volum? Simtiti nevoia sa-l reluati? Simt o oboseala cumplita, caci un roman este terminat abia dupa cateva rescrieri. Dupa ce apare mi-e frica sa-l recitesc pentru ca nu-mi amintesc sa fi fost vreodata multumit. Uneori, dupa terminarea unui volum, plecam aiurea. Nu aveam o tinta catre care ma indreptam. Ma duceam in gara si auzeam: „trenul pleaca de la linia cutare” si ma urcam in el sa vad, de exemplu, cum e la Titu. Alteori, cutreieram minele si ii ascultam pe oameni ce-mi povestesc: una, alta... Ma impingea nevoia de a cunoaste si de a ma documenta. De vina este, probabil, formatia mea stiintifica. Citesti si te documentezi enorm pentru a dobandi o mica certitudine - ceva din necunoscutul si nespusul in fata carora ne aflam mereu. Adevaratii mari scriitori au fost supusi unui atac continuu si nedrept al unor denigratori, grabiti sa-si umfle propriile merite si sa se aseze pe creasta ultimelor valuri ale prozei minimaliste, textualiste, pornografice, asa-zis postmoderniste. O campanie a discriminarilor de varsta, purtata cu violenta si ignoranta unor Calibani in literatura romana, a lansat sintagma generatiei expirate. Cu un comportament devastator de hoarde migratoare, nou-venitii au incercat sa dea foc valorilor predecesoare, vorbind despre cadavrul din dulap Eminescu, despre patriotism, ca despre un un produs al unor mentalitati depasite, anti-europene si anti-globalizante, despre marii clasici si moderni, ca despre niste modele depasite. Ce parere aveti despre literatura de azi? La noi exista cativa mari scriitori care au dus greul literaturii romane in conditii foarte dificile iar, pe de alta parte, multe glorii fara acoperire. Ca sa nu vorbim de telescriitorii pe care toata lumea ii citeaza fara sa-i fi citit. Nu cred in literatura care ocoleste marile adevaruri, marile teme ale romanului, aceleasi de cand exista genul. Daca nu te intereseaza libertatea, demnitatea si tot ceea ce face dintr-o fiinta un om, exista prea putine sanse ca textele sa-ti supravietuiasca. Strigati ceea ce altii nu aveau curajul sa spuna. Ati trait de-a lungul anilor momente de cenzura cumplita. Generatia dumneavoastra a trebuit sa-si cladeasca o opera in interiorul universului conceput de ei. Scriati: „Daca noi nu vorbim, tacerea isi va instaura intunecata ei stapanire”. Adevarul este ca ma si simteam in stare sa infrunt cenzura. Si cred ca am fost unul dintre scriitorii cei mai cenzurati. Pe atunci, insa, ma socoteam foarte util si ma simteam obligat sa spun, ba chiar sa strig ceea ce altii nu stiau sau nu indrazneau sa strige! Curajosii si luptatorii impotriva comunismului si a cenzurii au aparut abia dupa Revolutie, cand nu mai era niciun risc. Mai mult, in loc de opera era suficient sa aiba un carnet de partid, un stapan puternic si niste rani inventate pe care sa le expuna cu patetism in fata patriei. Cu toate cenzurile, in unele perioade mai numeroase decat stiu cei ce scriu astazi despre ele, au aparut carti care ar putea sa ocupe un loc de seama in oricare alta literatura. Carti care, in ciuda timpului si a schimbarilor istorice nu sunt depasite. Cat despre Romania, ea nu a fost nici pe departe o „Siberie a spiritului”. Ignorand, insa, in continuare, spiritul, educatia si stiinta, poate sa devina. Am scris zeci de ani despre moartea psihica, despre aducerea omului in situatia de a nu cunoaste demnitatea si adevarul, de a fi un banal animal de turma. Prin urmare stiu ce vorbesc. Ma reintalnesc cu aceleasi intrebari, dureri si spaime la care, in urma cu o jumatate de secol, credeam ca exista solutii, raspunsuri. in zilele noastre exista un alt tip de cenzura - cea economica. Daca nu ai bani, esti eliminat. „Cine mai vorbeste azi despre cultura? Cine isi mai pierde vremea cu cititul?” Cu cainele sau preferat, Sven Este exact ceea ce voiam sa va intreb, intrucat conduceti o prestigioasa revista literara, „Cultura”, sub auspicii private, unul dintre cele mai impresionante exercitii gazetaresti din cultura romana. Cum va descurcati? Ma intreb in fecare saptamana daca pot sa scot urmatorul numar. Ce va nelinisteste in societatea de astazi, marturisind ca „exista un malaxor national de distrus reputatii”, adaugand: „Scriitori fara carti, politicieni fara ideologii au sufocat Romania”. Comunisti, anticomunisti, filooccidentali si filoamericani, antisovietici si filosovietici, autonomi si independenti am ajuns materie prima pentru cel mai sinistru malaxor. Ne purtam ca niste fiinte fara trecut, fara istorie, fara cultura, de parca am fi parasutati intr-un loc necunoscut si obligati sa luam totul de la inceput. Cine mai vorbeste azi despre cultura? Cine isi mai pierde vremea cu cititul? Modernizarea se traduce printr-o neincetata schimbare a legilor, iar interesul pentru catuse este infinit mai mare decat cel pentru carte. Concursul nostru „Cine stie castiga” are ca tema: „Cine este cel mai sluga dintre slugi?” Indiferent cum este: de stanga, de dreapta sau de centru. intrebarea pe care simt nevoia sa o strig apartine lui Mishima: ”Cum este cu putinta, oare, sa vreti doar sa traiti acceptand o lume in care spiritul a murit?”. Scriati la un moment dat o fraza inspaimantatoare: „In fata mortii cuvintele se retrag”. Toata aceasta lupta pe care ati dus-o de-a lungul timpului, cu cenzura, cu structurile, cu oamenii politici, cu cei neaveniti din domeniul culturii, v-a facut sa aveti obsesia durerii, fricii? Ati trecut chiar prin nenumarate momente dramatice in viata, legate de sanatatea dumneavoastra. De unde aceasta forta interioara de a stimula normalul, de a inlatura gandul bolii pentru a va salva? Exista o tehnica? Cum ati reusit sa treceti de aceste momente, sa continuati lupta si sa „reinviati” ca Pasarea Phoenix? Eu cred ca nimic nu e intamplator in viata. De multe ori am vrut sa fac intr-un fel si a iesit altfel. Teoria mea, astazi, este oarecum pe linia logoterapiei lui Viktor E. Frankl. intrebarea lui cheie: Ce motiv ai sa nu te sinucizi?, poate fi precedata de o alta: De ce am fost pedepsit? In ceea ce ma priveste, cred ca boala este o pedeapsa, dar mai ales un ajutor prin care divinitatea iti atrage atentia ca ai gresit drumul si ca trebuie sa te intorci la rostul tau. Plecand de la ideea ca nu ne nastem si nu traim fara un rost. Si ca acest rost este motivul care te obliga sa traiesti. Odata ce-l descoperi, nu mai esti singur. Si nici invins. Care sunt ultimele carti pe care le-ati lecturat? Iata-le, in ordinea in care le-am citit: Deidre Bair – „Jung – o biografie”; Irvin Yalom – „Psihoterapia existentiala si problema Spinoza”; Dalai Lama – „O autobiografie spirituala”; Viktor E. Frankl – „Omul in cautarea sensului vietii”. Ce faceti cand nu scrieti? E o intrebare prosteasca, pentru ca vad ca pe masa dumneavoastra sunt nenumarate ciorne. Cum va purificati? Saptamana trecuta, de exemplu, am trait un moment de cosmar pentru ca am pierdut din computer mai mult de un sfert din romanul pe care-l scriu si a trebuit sa-l iau iar de la capat. Va inchipuiti – o treaba extrem de grea. Inainte, in „obsedantele decenii”, ascultam foarte multa muzica. Cand ma simteam imbacsit sufleteste, ascultam Bach, ore si ore in sir. Bach era salvarea mea. Cand ma simteam uscat, si sec, si nesuferit, ascultam Ceaikovski si Rahmaninov. Si Chopin imi aducea alinare si-mi schimba starea. in momentul de fata pot scrie fara niciun fel de adjuvant. Citesc, in schimb, foarte mult. Pentru ca vorbim de dragoste, ce rol a jucat ea in viata dumneavoastra? Scriitorul este propriul sau cobai iar descoperirile nu-i apartin lui, ci literaturii. Ceea ce a trait se vede in cartile lui. Sunt convins ca fara prietenie, dragoste si credinta este aproape imposibil de trait sau este posibil, dar nu merita. La ce visati? Visez sa mai traiesc o zi, si inca o zi, si inca o zi... Si sa mai scriu o fraza, si inca o fraza, si inca o fraza... Si sa pot reciti ceea ce am scris.

Comentarii

- Dacă acționezi cu maturitate și considerație pentru alți utilizatori, ar trebui să nu ai nici o problemă.
- Nu fi neplăcut! Demonstrează și împărtășește informațiile, înțelepciunea și umorul pe care știm că le posezi.
- Ia o parte din responsabilitatea pentru calitatea convorbirilor în care ești participant.

Vă mulțumim!


2019
martie (3)
2018
martie (3)
mai (2)
2017
martie (6)
2016
martie (141)
aprilie (64)
mai (44)
iunie (36)
iulie (30)
august (35)
2015
martie (110)
aprilie (46)
mai (38)
iunie (65)
iulie (68)
august (69)
octombrie (116)
2014
februarie (141)
martie (102)
aprilie (72)
mai (105)
iunie (94)
iulie (50)
august (63)
2013
martie (102)
aprilie (115)
mai (88)
iunie (65)
iulie (80)
august (129)
octombrie (147)
noiembrie (132)
2012
ianuarie (149)
martie (53)
aprilie (33)
mai (40)
iunie (30)
iulie (17)
august (19)
2011
decembrie (154)
2009
ianuarie (547)
februarie (649)
martie (361)
aprilie (308)
mai (243)
iunie (362)
iulie (256)
august (170)
octombrie (150)
2008
iulie (1)
august (10)
decembrie (174)
0000